Emil Brumaru: Mi-am dat seama ca imbatrinesc iremediabil, anost, provincial, intr-un taxi! Radioul deschis pe-o melodie c-o tipa tinguitoare, tipul indiferent de la volan, eu inghesuit, cu geanta pe brate, cu genunchii durerosi, femeile trecind pe trotuare ca prin apa albastra a unui imens acvariu: nu se auzeau, doar se miscau lent… Am coborit greoi, mototolind plusul de pe scaunul de linga sofer, scapind din buzunar niste bani, naucit de trintitul portierei… Unde eram? O clipa m-am clatinat pe o bordura gata sa cad. A, eram in fata Editurii Polirom…
V.D.N.: Si-n vremea asta, in timp ce corpul se clatina, ezita, nu asculta, inauntru sare sotronul un copil, isi plesneste palmele de genunchi, apoi si le trece peste obrajii incinsi si se uita roata in jur ca si cind vede totul pentru prima oara. Cu el ce ne facem?
E.B.: Copilul acela iscoditor, curios sa stie de ce exista ploaia si cum se curbeaza curcubeiele peste oras, la periferie, si de ce e frumoasa instructoarea de pioneri de care chiar se si indragosteste, conducind-o acasa cu tramvaiul, seara, indiferent la bataia cu cureaua aplicata de taica-su (ce vine asa tirziu baiatul asta!), copilul caruia i se face cadou o minge de fotbal si e rosu de fericire, iar pe maidan minunea aceea cusuta cu snur e facuta ferfenita de copiii mai mari… Copilul citind pe ascuns carti de aventuri pina maica-sa ii gaseste ascunzatoarea si ramine inmarmurita despre ce crime oribile afla Tuculuc! Si-i confisca vreo patruzeci de volumase, le ascunde ea acum, pe un dulap enorm, cu placa de marmora si turnuri sculptate, iar Tuculuc, viclean, le citeste in continuare si le pune la loc… Cite nu trec fulgerator prin mintea mea, in liftul ce urca spre secretariatul editurii…
V.D.N.: Copilul nu e in minte. Copilul e in lift. Stateam, fetita si batrina, singura in salonul albastru. Aveam alaturi doar “Dilemateca” pe aprilie; pe coperta zimbea Florin Lazarescu, dinauntru zimbea Radu Cosasu – ce fericita m-a facut fericirea dinsului, bucuria cu care cita, din nou, din Povestirile lui Nabokov. In dreapta picura perfuzia dulce, in stinga rindurile, dilatate, hranitoare si ele. Copilului Tuculuc trebuie sa i se scrie basme, sa uite de clatinarea pe bordura.
E.B.: Si apoi coborind, iar in lift, cu gindurile vraiste, cu urechile zumzaind permanent, cu plasa grea, plina cu carti, printre care si teribila Viata si destin a lui Grossman, mirindu-ma cum am trecut prin perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin perioada Ceausescu, prin cea postdecembrista, pina acum, da, pina acum. Cite nu-s de povestit! Si o sa termin in orasul meu de provincie… apoi muri, se va zice… sa ma tin batos, ma saluta portarul, nu mai iau taxiul, piata e de-un fast cosmopolit, ridichi turcesti, rosii turcesti… banane, mere tot straine, oh!
V.D.N.: Vedeti dumneavoastra, cu liftul doar se urca. Ar fi trebuit sa coboriti pe scari… Nu era mai bine sa ne fi oprit acolo, la “fericiri afebrile”, unde ati ales si titlul? Macar acum sa oprim liftul intre etaje, sa chemam Printesa de Uf, Printul Cartof, Regele Coropisnit…
E.B.: Bine, se opreste liftul intre etaje! Li se fac mulaje! Printul Cartof are-un mare Of! Anume, plin de naduf, o trage de cirlionti pe Printesa de UF! Profita, se va zice in bloc, de o oarecare Pitulice, da, ei profita ca colivia asta e oprita si trebuie sa fie salvati de Marii Cirnati de la pompieri de miine si de alaltaieri!
(va urma)