In felul sau, Radu Lupu este astazi un unicat, in seria celor mai mari pianisti ai lumii, nascut si educat in Romania, dar cu o cariera desfasurata, ajunsa la apogeu si la maxima recunoastere in strainatate. Cristian Mandeal, dupa promitatoare debuturi si cu un talent recunoscut si incurajat de doi dintre cei mai “dificili” si diferiti intre ei mari dirijori ai secolului trecut, Karajan si Celibidache, nu a avut sansa unei cariere in Occident. Oricit ar fi de contestat acasa la el, Mandeal, practic de aceeasi virsta cu Radu Lupu, are insa o harisma si o putere de munca pe care orchestrele straine le recunosc. Am constatat-o cu ani in urma la Praga cind a dirijat Filarmonica ceha, apoi urmarind recenziile elogioase ale prestatiilor sale cu Orchestra Halle de la Manchester si, acum, din nou la Praga, cind, dupa trei repetitii cu o orchestra despre care nu se poate spune ca este chiar stralucitoare – cea Simfonica a Radioului Ceh –, a reusit un concert bun si a fost aplaudat in final, pe scena, de instrumentistii cehi domesticiti.
Cum nu sint critic muzical si am indoieli ca o trecere in revista tehnica a concertelor i-ar interesa pe cititorii acestei rubrici, ma marginesc sa amintesc ca recitalul formidabil al lui Radu Lupu in cadrul festivalului praghez a inclus repertoriul pentru care i s-au adus nenumarate elogii in ultimele luni, de la Zurich, unde in stagiunea ce se incheie a fost “artist in resedinta” la Tonhalle, la Viena, Roma si inapoi in Elvetia franceza, la Geneva, cu suita impresionista a lui Janacek, “In ceturi”, cu o magistrala sonata Appassionata si cu minunata ultima sonata de Schubert.
Melomani cehi, obisnuiti sa faca naveta in salile de concert vieneze, imi spuneau ca de ani de zile nu au auzit un pianist si un pianism de asemenea calitate… Iar Concertul de pian de Schumann, sub bagheta lui Cristian Mandeal, a incununat pentru cunostintele mele cehe, atit melomani si organizatori ai Festivalului, cit si intelectuali nu neaparat fani ai salilor de concert, dar atrasi de renumele pianistului, o editie despre care s-a spus pina acum ca si-ar fi avut deja punctul de apogeu intr-un concert ce a… precedat deschiderea ei oficiala: Missa in si minor de Bach interpretata de Corul Monteverdi si solistii sai, impreuna cu English Baroque Soloists, condusi de Sir John Eliot Gardiner. Indiscutabil, Gardiner a fost aproape de perfectiune, dar cine ar putea-o aseza pe o treapta diferita de perfectiunea demonstrata de Radu Lupu!
Nu poti sa nu fii in admiratie fata de pasiunea si forta interioara a pianistului, exteriorizate strict muzical si cu o economie incredibila a gestului, de transparenta si delicatetea pianissimului dus la extrema, dupa cum, pe un alt plan, chiar respectindu-i alegerea, nu poti decit sa regreti idiosincrazia lui fata de microfoane, studiouri si camere de luat vederi, impinsa si ea la extrema, pina la a nu mai inregistra discuri si a nu mai da permisiunea radiodifuzarii concertelor live. Un intreg univers sonor ce dispare dupa efemerul si prea perisabilul moment al unui concert…
Ar mai fi de spus ca la Praga, sub bagheta lui Mandeal, s-a cintat Enescu (Prima Suita), acel compozitor, poate va amintiti, pe care oficialitatile culturale de la Bucuresti s-au angajat solemn – a cita oara? – sa-l promoveze perseverent pe scenele de concert internationale. Altfel, sa nu va inchipuiti ca la concertele lui Radu Lupu si Cristian Mandeal ar fi asistat, cum e obiceiul festivalului aici in cazul artistilor straini, cineva de la Ambasada si Institutul Cultural Roman de la Praga (al carui director, este adevarat, depun marturie, a fost bolnav zilele acestea). Sau ca, Doamne fereste!, li s-ar fi trimis pe scena, din partea lor, vreun fir de floare sau in culise vreun pahar de apa sau de vorba buna. Deh, criza bugetara si la bunele maniere…
Multumesc, Radu Lupu, multumesc Mandeal!