Evident, cititorul nu avea cum sa ghiceasca eventuala intentie a scriitorului. El inclina sa-si proiecteze propriile dorinte fata de acel ipotetic roman. De altfel, majoritatea celor care se angajau sa ofere o ipoteza de continuare a Delirului vedeau numai dezvaluiri violente, evolutii dramatice, prabusiri spectaculoase. Paul Stefan, „al lui Parizianu”, urma sa devina detinut politic, tradat de prieteni sau de logodnica intr-o varianta, ajuns in cele mai inalte cercuri ale puterii in altele, urma sa saraceasca si sa agonizeze, apasat de o suferinta morala, in intreg „obsedantul deceniu” sau sa isi inventeze o constiinta de „om nou” si cinic. Nu retin toate variantele identificate atunci, dar imi amintesc ca erau puternic impregnate de aerul epocii: memorii carcerale, resentimente si o privire innegurata adresata trecutului.
Dar oare sint posibile in literatura continuarile marilor texte? Nu in mod parodic, fara parabola sau intertextualitate. Ce-ar fi ca lucrurile sa se petreaca la fel ca in cinema: a avut succes Die hard? Se filmeaza neaparat Die hard with a vengeance! Intorcindu-ne la literatura: cum ar fi ca Vladimir Makanin sa scrie versiunea proprie a partii a doua din Suflete moarte, aceea aruncata de autor in flacari? Sau Cartarescu sa produca urmarea celor trei capitole ramase din Sub pecetea tainei, scrierea neterminata a lui Mateiu Caragiale? Ce s-ar mai putea intimpla cu Aliosa, a carui poveste, dupa cum se afirma pe ultima pagina a Fratilor Karamazov, abia incepe?
Nu s-ar putea spune ca precedentul nu exista. Ce altceva decit o continuare bazata pe succesul la public este resuscitarea lui Sir John Falstaff in comedia Nevestele vesele din Windsor, dupa ce Shakespeare avusese grija sa-i plinga moartea in Henric al V-lea, alaturi de Pistol, Nym, Bardolph si Mistress Quickly? Sau sa ne gindim la un alt caz ilustru. Succesul nemasurat al unui personaj l-a obligat pe autor sa-l… ucida, ca astfel sa-si protejeze mostenirea. Nu, nu e vorba de J.K. Rowling si de al sau Harry Potter (chiar, a citit cineva chestia aia?), ci de insusi Cervantes si eroul sau Quijote. Deranjat, se vede, de folclorizarea eroului sau si de circulatia de aventuri neautorizate, prostesc-hilare, fara nici o noima, ale acestuia, Cervantes scrie partea a doua a romanului sau, lasindu-l la final pe nemuritorul hidalgo sa-si gaseasca moartea. Vor fi fost la mijloc ratiuni de marketing si proprietate intelectuala: odata ucis personajul, nimeni nu mai putea sa-l fasifice. Pe de alta parte, gurile rele vorbesc de gelozie. Cervantes, eroul de la Lepanto, s-ar fi simtit concurat neloial de un erou inchipuit. Cine stie, o fi fost gelos si din cauza Dulcineei…
Singurul exemplu pe care mi-l amintesc de continuare reusita a subiectului unui autor de catre un alt autor este Eneida. Vergiliu s-a angajat intr-un agon impotriva parintelui poeziei grecesti si l-a cistigat. Iar Eneida este altceva decit Odiseea, chiar daca se plaseaza in continuarea aceleiasi Iliade. Cititorii mei, mai inteligenti decit mine (dar sa stiti ca asta nu-i nici o scofala!), au deja in minte alte continuari de succes in istoria literaturii si se vor grabi sa mi le indice pe pagina de web a „Suplimentului”. Le multumesc anticipat si ii asigur ca, asemenea celebrului motor tecucean, asta nu le va folosi la nimic!