Fie acea multime compusa numai din oameni de buna conditie, cu IQ ridicat, absolventi de facultate, cu functii de conducere in multinationale… Totusi!
OK. Nu incerc sa fac pe desteptul, ci schitez o suita de motivatii ce ma indemnau sa nu precomand bilet la show-ul AC/DC. De fapt, expun alibiuri, fiindca stiam, in sinea mea, ca lipsa va fi socotita omor cu premeditare. Da, e o crima fata de tine, cel care ai fost pina mai ieri, sa nu te duci la un concert pe care ti-ai dorit sa-l vezi. Dar in fiecare zi taiem din noi cite o felie, cite un calup! La ce ne-am consuma ca absentam de la un spectacol, cind am ratat poate intilnirea cu noi insine? Ma simt uneori ca un licean vesnic repetent, lipsit de noima si de perspectiva, condamnat sa reiau materii de studiu dezagreabile. Entuziasmul si hotarirea se risipesc dupa mohoreala primelor zile de scoala, cu ploi si vreme rece, cum e ziua de azi, cea care a urmat “aisidisarii”.
Ca sa nu mai ramin “repetent” la concerte si anul acesta, si sa nu ajung iar de risul galeriei, la terasa umbrita din parc, doi prieteni au sacrificat citeva duzini de bere, cumparind ei bilete. Nu-mi spusesera pina ieri, la ora 17. Dupa ce, la Monaco, s-a terminat cursa de Formula 1, iar victoria australianului Mark Weber a picat ca bonus la “nebuneala” ce se banuia ca va fi seara in Bucuresti, amicii, amatori de “beraliuri” (vorba mea!), s-au prezentat la poarta. N-aveau sulite, nici prajini ascutite sa ma scoata, urs, din birlog; in schimb, agitau arme vocale, amenintind cu ruperea relatiilor de orice fel, daca refuz sa urc in masina (un vagon popular nemtesc). Impresionat mai ales de eroismul cu care soferul isi asumase abstinenta de la bautura pe parcursul intregii seri, am zvirlit peste bord toate considerentele mele individualiste si pretentioase. Mi-am tras blugii jerpeliti, ca ai lui Bon Scott, mi-am luat o geaca de pinza cauciucata rezistenta la ploaie, mi-am incaltat “adibbas”-ii si-am zbughit-o fara sa opresc macar playerul pe care, gest de rezistenta intelectuala nevoie-mare, tocmai pusesem un film de Bergman (Skammen, pentru curiosi). Pintecul meu se apropie, ca marime, de-al lui Brian Johnson, si, tot ca el, pun mereu pe cap o cipilica protectoare. Ma gindeam ca, daca s-o putea, sa ma apropii de scena si, cind vocalistul va da cu sapca de pamint, poate am norocul sa fiu in preajma, sa prind obiectul si sa-l port cu mindrie…
Drumul n-a durat doua ore. La sapte si jumatate parcam vehiculul pe-o strada in Dealul Spirii. La opt eram la poarta ingradirii, lasindu-ne controlati prin haine ca-n cartierul Ferentari (sau Zabrauti). Intelegeti de ce, cind mina gardianului mi-a atins buzunarul, parca m-a electrocutat?
Cum a fost concertul? Ce mai conteaza cum a fost!