La Palme d’Or:
– Lung Boonmee raluek chat/Unchiul Boonmee care isi poate aminti vietile anterioare de Apichatpong Weerasethakul e un film oniric destul de greu de rezumat, desi subiectele filmelor thailandezului pot fi in general reduse la o singura fraza. Unchiul Boonmee, care sufera de insuficienta renala si e pe dializa, traieste la tara, unde creste albine si presimte ca i se apropie sorocul mai ales ca, atunci cind cumnata (sora defunctei sotii) vine in vizita, taman atunci apar si spiritele sotiei si fiului morti. Filmul devine hipnotic mai ales cind unchiul Boonmee incepe sa moara (sic!) inchipuind acest moment prin drumul pe care el il face prin jungla, impreuna cu apropiatii (printre care mai ales spiritul sotiei) pina la o pestera unde urmeaza sa moara de-a binelea. Fata de filmele ancorate in real – corecte, banale sau mediocre – din restul Competitiei Oficiale, acesta era singurul care folosea cinema-ul ca instrument hipnotic.
Grand Prix:
Des hommes et des dieux de Xavier Beauvois aducea pe ecran evenimente reale. In 1996, sapte calugari dintr-o manastire cisterciana din Algeria sint rapiti de islamisti si decapitati. Inca nu s-a facut lumina in acest caz, iar falia dintre crestini si islamisti s-a marit peste tot in lume. Xavier Beauvois a gindit un film-omagiu adus celor sapte calugari care n-au dorit, dupa ce niste muncitori croati au fost decapitati si pericolul ii pastea acum pe ei, sa paraseasca manastirea sau sa accepte protectia armatei. Filmul nu m-a convins. Mi-as fi dorit ceva mai multa realitate in povestea acestor oameni care, atunci cind cinta in biserica, actorii fac de fapt playback peste vocile armonioase ale unui cor. Mi-as fi dorit altceva decit masca pioasa a lui Lambert Wilson. Cel mai bun actor din film ramine tot Michael Lonsdale.
Cel mai bun regizor:
Mathieu Amalric pentru Tournee. Trei premii pentru francezi e cam mult, mai ales ca regia lui Mathieu Amalric nu se distingea atit de mult de cea a celorlalte filme incit sa fie recompensata cu un premiu. Mi s-a parut chiar, in acest film confuz in care scenele nu se legau una de alta, ca tocmai regia era cea mai suferinda. Dar, ma rog, intr-un palmares de festival daca premiezi regia, muzica sau un actor, premiezi de fapt intreg filmul. Parca stim noi ce negocieri au fost in sinul juriului?
Cel mai bun scenariu
Lee Chang-dong pentru Poetry. Ma asteptam ca acest film sa fie premiat pentru cea mai buna actrita, nu pentru scenariu – mai ales ca mi s-a parut ca doamna cocheta care afla ca nepotul ei a participat cu colegii de liceu la un viol in grup care a dus la moartea unei colege ar fi trebuit in mod normal, ca prima reactie, sa-l joace in picioare pe nepot, in loc sa nu stie cum sa-i arate ca a aflat adevarul.
Cea mai buna actrita
Juliette Binoche pentru Copie conforme (de Abbas Kiarostami). E drept ca Binoche nu mai fusese premiata la Cannes, desi fusese deja la Berlin (pentru Pacientul englez) si Venetia (pentru Trei culori: Albastru), dar interpretarea ei nuantata nu salveaza de la pretiozitate primul film al lui Kiarostami turnat in afara Iranului.
Cel mai bun actor:
Premiu acordat ex-aequo Javier Bardem pentru Biutiful (de Alejandro Gonzalez Inarritu) si Elio Germano pentru La nostra vita (de Daniele Lucheti). Premierea lui Javier Bardem mi se pare oportuna. Un alt actor in rolul barbatului potopit de probleme in cea mai putin fotogenica Barcelona vazuta vreodata pe ecran ne-ar fi facut sa observam manipularea de la o posta. Dar Bardem, echivalentul masculin mai fraged al lui Meryl Streep, poate juca si o masa. In schimb, si mai fragedul Elio Germano joaca foarte avintat in acest film despre un italian a carui sotie moare, lasindu-l cu grija a trei copii mici, pe linga problemele supravegherii unor lucrari pe un santier care foloseste la negru muncitori romani. Filmul e slab, nici macar la televizor n-ar fi mai convingator. Actrita Alina Berzunteanu, care joaca alaturi de neprofesionistul Marius Ignat, a venit la Cannes, dar gazdele n-au prezentat-o cind a calcat pe covorul rosu, iar italienii n-au chemat-o la conferinta de presa pe motiv ca nu mai sint locuri la masa. Altfel, filmul e plin de sentimente frumoase.
Premiul Juriului:
Un homme qui crie de Mahamat-Saleh Haroun. Ma bucur pentru acest premiu deoarece filmul realizatorului din Ciad – drama unui tata pe fundalul razboiului civil – mi s-a parut curat, chiar daca nu extraordinar. Dar, repet, deciziile juriului mi s-au parut per ansamblu juste.