A fost artist asociat al Festivalului de la Avignon in 2004 si colaboreaza in proiectele sale cu Marius von Mayenburg, dramaturg montat in toata lumea. In 2008 a creat Hamlet, spectacol invitat in 2010 in cadrul Festivalului International Shakespeare – Constelatia Hamlet.
Hamletul lui Ostermeier e expunerea si supraexpunerea show-ului extrem, a mascaradei furibunde, contrapunct perfect al “raznei” unui timp in care inmormintarea se-neaca intr-o cutie de bere bauta cu sughituri la nunta. Ostermeier pune teatralitatea exemplara a textului sub semnul spectacolului radical turbulent, care exista ca sa fie vazut multiplicat, incadrat si reincadrat pe o imensa cortina-ecran. Chipurile actorilor bintuie un prezent mucegait, Hamlet isi filmeaza timpul scos la licitatia viermilor regali. Privit de actorii din scena, spectatori ai propriului spectacol, si de publicul-martor al unei dileme-show, Hamlet e o punere in scena mortii a deriziunii fulminante prin care un print haituit de parinti-fake scoate risul din titini si-l trece prin pamintul de la inmormintare. Cind moartea exista lipita de colcaiala in mincare si lascivitate, deriziunea pare singurul meniu digerabil, singura retorica in stare sa transgreseze o lume umezita de seductii murdare si uscata de ipocrizie.
Hiperdimensionate pe ecranul din fundal, fetele se descompun, se suprapun, se ascund indurerate sau se lasa ciupite de rime.
6 actori pentru toate rolurile
Pentru Thomas Ostermeier, Hamlet devine un concert psihedelic in care hip-hopul, muzica cu accente balcanice pe care danseaza regina-diva cu ochelari de soare, blues-ul in limba franceza – seductie sfidind trupul inchis in cosciug –, zgomotul facut de franjurile aurii ale cortinei, sunetele sacadate, metalice alternate cu sonoritati coral-bisericesti accentueaza o dramaturgie sonora perfect rotunda.
Ostermeier condenseaza la maxim identitatile personajelor si foloseste 6 actori pentru toate rolurile. Feminitatile se contopesc, regii se topesc unii in altii intr-o unitate de contradictii. Ostermeier privilegiaza detaliile de contrast dramatic, care leaga violent polaritatile. Pe pamintul in care cosciugul se incapatineaza sa intre, Hamlet incepe s-o dezbrace brutal pe Ofelia. Acelasi pamint – loc al pulsiunii erotice, al mortii, al confesiunilor, al mesei de nunta asezata la citiva metri de mormint – este stropit cu furtunul, conventie a unei ploi care devine incet, incet fum. Masa de nunta si pamintul sint doua suprafete orizontale pe care le desparte doar un drum de citiva pasi.
Spectacolul unei minti accelerate de furie
Hamlet (tradus si adaptat de Mayenburg in spiritul conceptului montarii) este spectacolul unei minti accelerate de furie care explodeaza in puseuri de violenta si in accese de joc in raspar. Lars Eidinger (Hamlet) se arunca fara plasa de siguranta in toate starile pe care le face sa intre in coliziune. E un rasfatat furios care aplauda prosteste, pufneste, cade ca o papusa pe arcuri peste mormintul tatalui mort, se strimba, cinta si danseaza nauc de fericire cind regele se da de gol, tremura de frica, isi spala chipul cu pamint si filmeaza spectacolul carnii in fermentatie.
Ostermeier da luarii in deridere si reducerii gravitatii la o rafala de ris virulent, violent si vulnerabil valoarea unui manifest existential.
Cind cheful nuntii calca pe pamintul mortii, durerea face cel mai performant travesti. Se deghizeaza in caricatura ca sa poata acutiza, prin distantare, socul mortii.
Interpretindu-i pe rege si regina, Hamlet si Horatiu le intind acestora capcana unui show-oglinda crispanta, tocmai pentru ca foloseste in doze excesive grotescul. Ostermeier renunta la scena actorilor veniti la curte si-i foloseste pe cei care au fost martorii fantomei – cei doi H, performeri ai razbunarii cerute de regele mort. Luciditatea cinica, derizionala este cea mai suportabila forma de supravietuire. Hamlet poate fi pentru ca o poate juca.
Hamlet – cu o distributie care concentreaza perfect in jocul frontal resorturile furiei extreme si brusca schimbare de identitate (Gertrude devine Ofelia) – functioneaza pe principiul straturilor succesive de show, pe descuamarea si deshumarea unui spectacol agonic. Un parastas in care moartea musca din mincare.
Pe fundalul pe care fetele-cranii se latesc si se rostogolesc, curg frunze. Dupa ce virtejul violentei se potoleste, e timpul sa se lase tacerea. Singura care poate imblinzi spectrele mortilor.