– Fragment –
Capitolul III
Cea mai frumoasa meserie
8
Moartea lui Mironi o lasase pe Tanusa nemingiiata. Il iubise absolut, si absolut fara speranta. Nu erau frati de singe, dar nu s-ar fi putut uni niciodata. In ochii legii si pentru parinti ar fi fost un incest. Dragostea lor era menita sa ramina ideala, pina la capat. Daca Mironi ar fi supravietuit inchisorii, s-ar fi casatorit cu alta fata. Ar fi trait o viata paralela, in realitate si in inchipuire, si oricare ar fi fost viata ei, a Tanusei, ei doi s-ar fi iubit, fara sa se implineasca, intr-un hau al dorintei si parerii de rau. Este de prisos sa ne intrebam cum ar fi fost daca ar fi fost altfel… nu numai pentru ca orice exercitiu de acest fel este van, dar si pentru ca farmecul lui Mironi chema moartea, era un farmec mortal. Tanusa il iubea in intregime, asa cum era, cu pasiunea lui pentru muzica, cu intransigenta lui intunecata, cu crisparile si contracturile lui (muschii fetei i se faceau de piatra), cu veselia enorma care-l cuprindea din cind in cind, cu furiile-i bruste. Si, sigur, cu instinctul de moarte pe care nu era nevoie sa-l presimti, fiindca vorbea deschis: “Eu nu voi trai”.
Ii vazusem de multe ori impreuna. Imi aminteam de noaptea de revelion petrecuta cu surorile noastre (fiecare aveam cite una), in casa Baronului Negru. Eram asezati oriental pe canapele joase intinse de-a lungul peretilor, bind vin, trimitind spre tavan fumul de tigara in volute perfecte, vorbind, vorbind despre toate, politica, arta, filosofie. Fetele, care stiau povestile astea tot cit noi, ne ascultau respectuos, dupa moda orientala. Era totusi noaptea de Anul Nou; noi, “prin fumul de tigari, ca-n nouri, gindeam la lumi ce nu exista”. S-ar fi cuvenit sa dansam. Noi baietii uitaseram cu totul aceasta indatorire. Fetele au pus “patefonul”, un vals. Colette a invitat-o pe Tanusa. Au dansat, cu pasi mari, sub ochii nostri, deodata rusinati… acum nu mai puteam dansa, din orgoliu, ar fi trebuit sa recunoastem cit de prosti fuseseram. Colette era mai inalta decit partenera ei; era blonda, o zina germanica. Tanusa era mica, fragila. Avea tenul masliniu, fata delicata, triunghiulara, ochii negri, blinzi si speriati, ochi de ciuta. In timp ce pluteau in cercuri largi, la un milimetru de podea, stergind cu fustele ample marginile sofalelor pe care noi, tinere pasale ridicole, eram tolaniti, mi-am spus in gind: “In locul lui Colette ar fi trebuit sa fie Mironi”. I-am vazut cu ochii mintii pe cei doi frati dansind in cercuri mari; mai curind decit un dans era o scena de dragoste intensa, voluptuoasa, mortal de trista. Dar Mironi nu isi tinea in brate sora. Soarta lor era sa fie despartiti; nu stiam, as fi putut sa presimt ca granita dintre viata si moarte se va aseza intre ei.
El si ea erau nordul si sudul, care se ating in vaile alpine, in Engadina de Sus, unde vegetatia Finlandei se alipeste de a Italiei, spune Nietzsche. Proveneau din lumi diferite. Ea, Tanusa, din lumea Greciei de nord, locul tragediei, al dramei sacre, jucata de crescatorii de capre. Un teatru viu in care se insinuau zeii, cu razbunarile lor meschine, in jocuri canibalice, incestuoase. Pe scene in care tacerea si subintelesurile alternau cu bocetele rituale. El, Mironi, venea dintr-o lume de neguri, de ploi, de cintare trubaduresca a iubirii. O sete tristanica de moarte il sorbea. In locurile in care-i adusese soarta, prin adoptie, erau straini, traiau constient o aventura, aventura copiilor gasiti, uniti fratern prin jocul destinului. Apropierea lor ar fi putut fi realizarea unei mari improbabilitati care dadea iubirii lor si mai multa violenta, si mai multa disperare.
Actul raspindirii manifestelor contrarevolutionare a fost, pentru Mironi, o solutie de-a iesi violent din criza. El stia ca nu se va intoarce (cind era cit pe ce sa revina, s-a sinucis). Este un mai mare mister ce stia si nu stia Tanusa despre psihologia lui Mironi. Oricum, l-a asteptat infrigurata, parca o vad stringindu-se cu un gest numai al ei in modestul paltonas lustruit de vreme. De atunci nu mi-am mai putut-o inchipui altfel pe Electra.
Erau amintiri. Intr-o zi de aprilie sosi Mitia, incintat. Tanusa si el se casatorisera in iarna, in taina. Ar fi vrut chiar sa pastreze secretul, dar vestea se raspindise nu stiu cum. Mitia se muta din Precupetii Vechi in Dejugatoarei. Odaia lui Mironi fusese inchiriata unui student. Tanti Tana dormea in camera de colt, triunghiulara, oferind vizitatorilor, mereu, ca altadata, dulceata de nuci cu apa rece in holul-sufragerie, pe masa cu milieu crosetat. Picupul lui Mironi era la Tanusa in camera. Asculta aceleasi discuri, Aleluia de Haendel, Sonata Lunii interpretata de Kempf. Placile uzate hiriiau puternic, noi ascultam vrajiti amintirea. Sosea Mitia de la serviciu (acum era aranjor de vitrine la Centrocoop), foarte insufletit. “Eu dorm aici”, spuse, aratind patul Tanusei. Ca si cum ne-am fi putut indoi ca se veseleau. Ea isi facea griji, vizibil, desi nu spunea nimic. Tanti Tana, in schimb, se plingea. “Bea, bea prea mult Mitia”, spunea, ingrijorata, dar in glasul ei se auzea o duritate matriarhala, vlaha. Nimic nu o putea zdrobi pe aceasta femeie. Tragedia facea parte din viata ei, ca nasterea, ca nunta si moartea. Nu te puteai impiedica sa te gindesti la generatiile de pastori din Pind, unde varsarile de singe, razbunarile, violenta faceau parte din viata. Mitia, desi “bea prea mult”, era plin de energie. A se lamenta de ratare ar fi fost umilitor, pentru el, orgoliosul. Acum incerca sa-si rinduiasca scrierile (la a caror perfectionare lucra neincetat, schimbind cite un cuvint, cite o virgula) si desenele: avea o penita fina, nervoasa. Ni se parea ca desena ca Picasso, cu spontaneitate si miscare. Imaginatia lui era mitologica: nimfe, bacante, satiri, Orfeu cu lira. Practica o proza poetica rafinata (cind l-am descoperit mai tirziu pe Kavafis, am facut o apropiere intre ei), Micile si marile munci ale lui Hercule se numeau poemele in proza si versurile albe. Luase distanta de vina taraneasca a crescatorilor de capre, adevaratii autori ai tragediei, si se proiecta intr-un rafinat locuitor al vechii Alexandrii meditind distant la ororile crimelor si razbunarilor. Se ingrasase; semana din ce in ce mai bine cu un imperator: pe trunchiul mic si burtica ascutita ca un obuz era asezat un cap de roman cu nasul usor coroiat si privirea poruncitoare. Ii lipsea aratatorul de la mina dreapta; cu ciotul, batea in masa, autoritar, de cite ori voia sa sublinieze o idee. Blestema secolul, fara resentiment, in numele superioritatii descendentului unor stapini ai muntilor si turmelor, din Pind sau Korab – sint convins ca si putea sa revendice asemenea ilustre descendente de rege homeric, dar nu o facea, tot din mindrie.
Asteptindu-l, tanti Tana deretica prin casa, gatea. Dulceturile-i erau admirabile, de visine, nuci verzi, trandafir. O data pe an, pe 9 martie, ne adunam la ele sa mincam mucenicii rituali, pregatiti dupa reteta muntenesc-balcanica, cu nuci pisate plutind intr-un sirop laptos. Mincarea de urzici, salata de hasmatuchi (culeasa de tiganci in adincimea padurii, in postul Pastilor) cu oua tari, mielul cu tarhon faceau parte din specialitatile ei. Tanusa participa putin la gospodarie; citea romane: La rascruce de vinturi: repetat citea acea istorie cu iubiri tragice, cu barbati misteriosi si violenti, cu fantome. Dar si opere grele ale filosofilor. De pilda, Kant, in traducerea lui Brailoiu, exemplar, il recunoscusem, care venea din camera lui Mironi. Am intrebat-o de ce citea astfel de carti; mi-a raspuns ca spera sa inteleaga. Nu stiam ce ar fi trebuit sa inteleaga si n-a vrut sa-mi spuna. M-am gindit ca, pentru a-si intelege nenorocirea, isi imagina ca trebuie sa faca apel la intelepti (comitea greseala curenta de-a crede ca filosofii erau si intelepti). Intr-adevar, ar trebui sa fie ceva in organizarea temeliilor lumii care sa dea seama de Rau. Adevarat, Tanusa nu putea fi vesela, ca o femeie tinara care se casatorise. Tristetea ei parea incurabila, era a unei vaduve fecioare. Mitia, dimpotriva, era plin de viata. Iubirea, o iubire deplina, senzuala, emotionala, intelectuala, il facuse mai puternic, in nici un fel n-ai fi banuit ca era batut de soarta.
Cu timpul, incepuse sa oboseasca, precum un sclav inhamat la carul funebru al unei printese. Euforia se prefacea treptat in irascibilitate. Nu stiu cum a trecut odata mai mult timp, citeva luni, fara sa-i vad. M-am pomenit cu el la mine, intr-o seara, cam agitat. Nu pierdu prilejul de-a fi nostim. Cum venise pe neasteptate, era la mine si un tinar clasicist pe care-l pretuiam. Veni vorba de Satiricon, romanul antic al lui Petroniu. Tinerelul spunea ca citea orice autor latin in original, dar pe acesta nu-l pricepea. Pur si simplu nu putea sa vada cu mintea ce scria acolo, spunea junele cu rusine. Mitia izbucni intr-un ris zeiesc. Ce nu putea sa vada? Scenele de sodomie, poftele copilului Giton, blestemul lui Priap…? El, Mitia, nu stia latineste… in mod cu totul contrar pudicului filolog, nu stia, dar intelegea totul. Cuvintele izolate purtau sensul… exista o bucurie a textului care te face sa pricepi… Studintele pleca. Mitia imi destainui de ce venise: sa ma anunte ca Tanusa si el divortasera. Nu ma asteptam, ii credeam uniti prin dureri (nu descoperisem ca asta era rar). Tanusa voise despartirea, imi spuse. Nu mai tolera iesirile lui violente, betia. Nu se plingea, ca un stoic ce era, dar nu puteai sa nu-i vezi dezamagirea… Nu, nu avea sa se mute. Peste citeva zile, ajungind la ei, am vazut noul aranjament al casei: Mitia fusese mutat in sufragerie, pe o canapea ingusta. “Aici dorm eu”, spuse cu o voce din care nu putea goni tristetea, o frustrare adinca. Mi-am dat seama cit suferea, si tocmai din pricina asta: fusese izgonit din patul femeii iubite. Nu era o umilinta, ci mult mai mult: indepartarea vesnica de la sinul iubirii. Tanti Tana servi obisnuita dulceata. Am privit-o pe Tanusa: avea aceeasi voce ponderata, joasa, tenul aproape galben, dar de piersica, ochii negri si dulci, cumintenia de caprioara peste care stapinea incruntarea retinuta, dar si un vis, o dorinta imposibila… Avea acelasi profil mic si bine conturat, nasul usor in jos, de mica pasare de noapte… la coltul pleoapelor se ghicea cite un rid ca trasura repede a unei litere arabesti… Vorbiram, ca de obicei, despre muzica. Tanusa ne arata discul pe care-l primise de ziua ei de la Colette: Bach, Nun komm der Heiden Heiland, Vino tu, Mintuitorul paginilor, in interpretarea corului din Leipzig. L-am ascultat, la picupul lui Mironi. Nu se schimbase nimic, mi-am spus, in afara de culcusul lui Mitia.
Au trecut citeva luni. M-am pomenit cu un telefon de la Tanusa, voia sa ma vada. Am gasit-o singura, tanti Tana iesise, ca niciodata, in vizita. Purta pe umeri o broboada visinie cu franjuri, parca incerca sa se ghemuiasca cu totul in ea. Vorbea dintr-un fund de cosmar. De cite ori iesea in strada auzea vorbe batjocoritoare, trebuia sa faca fata unor surisuri pline de intelesuri rele. Nici de fereastra nu mai indraznea sa se apropie, in casa. Ce avea lumea? Se feri sa-mi spuna banuielile pe care le avea. De ai ei nu se plingea, totul venea din afara. Am indraznit s-o intreb de ce se despartise de Mitia. Isi daduse seama ca nu-l iubea. Ar fi fost necinstit sa mai fie cu el, de vreme ce nu-l iubea. Gresise prea mult, in anii aceia, doi, trei. Nu a adaugat altceva. Eu am inteles ca de aceea percepea vorbele ironice, surisurile din coltul buzelor: oamenii o dispretuiau, fusese usuratica, se daduse fara sa iubeasca… Am tacut, era de prisos s-o contrazic. Nu a mai iesit din casa decit rareori, mai ales pentru a merge la doctorul care ii dadea pastile, iar apoi i-a intocmit dosar de pensie. Ii vedeam separat pe fostii soti. Mitia trecea pe la mine. Ma feream sa mergem impreuna la baut, nu voiam sa-l am pe constiinta. Se stinsese ceva in el, nu mai avea energia de altadata, nici umorul cinic, fermecator. Era prea orgolios pentru a se plinge, dar ii simteam suferinta. Despre scrierile si desenele lui vorbea ca despre o opera incheiata, dar imperfecta. Dorea sa le “cizeleze”, sa mai schimbe cite un cuvint, o linie. In nici un caz nu se gindea sa mai adauge alte bucati, alte chipuri, trupuri. Nu mai era furtunosul Mitia de altadata. Daca as fi stiut mai bine ce facea in zilele si saptaminile cind nu ne vedeam! Ii scapara marturisiri. Prietenii nostri si eu insumi eram cercul unde mai tinea inca sa se prezinte “bine”. In rest, odata terminata munca lui de vitrinier, se intilnea cu tot felul de insi din lumea comertului socialist, cu o preferinta pentru parlagiii de la abator sau spalatorii de cadavre de la morga. Ce facea exact cu acesti oameni, in afara de a bea, nu stiu, dar imi aduceam aminte de vizitele mele in Obor, cu Mironi, la batrina cu gingiile goale. Nu stiu de ce mi-l inchipuiam in locuri si nopti ca acelea pe care altadata le petrecusem cu prietenul meu, in neagra groaza a voluptatii care se istovea in ejaculare de singe. Din pricina acestei vieti duble, l-am numit “Pasadia”. Paralela era imperfecta, Mitia nu era nici bogat, nici la fel de invatat ca Pasa, poate nici la fel de vicios… Criminal nu era si, mai ales, nu avusese prilejul sa se joace cu puterea. Avea insa o anumita brutalitate ce se imbina cu rafinamentul, ca Pasa, nopti de oroare, zile de rafinata cizelare a operei.
Pe Tanusa o vizitam cind Mitia nu era acasa. Halucinatiile o parasisera de cind lua medicamentele prescrise de psihiatru. Cosmarul se prefacuse in gol cenusiu. Tot putin iesea din casa. Privea printre perdelele de serj. Coltul de strada se schimbase. Pe Calea Floreasca circulau multe camioane, la santierele din jur. Treceau pe strada necunoscuti, muncitori pe santiere. Caminul de batrini si cu bisericuta fusesera darimate. Chiar si numele strazii se schimbase, din vechiul, sugestivul “Dejugatoarei” intr-un absurd “Chile”. In imobil fusese instalat un depozit de vinuri, pe scara mirosea a posirca in timp ce cisternele umpleau butoaiele din beci. Intr-adevar, imi spuneam, de ce ar avea Tanusa chef sa iasa din casa? Si unde sa se duca? Intr-una din vizite mi-a spus ca era obosita; lumea ii devenise din cale-afara de dusmanoasa. Am privit-o, adunindu-se in broboada ei cu ochiuri largi, cu franjuri, si i-am spus: “Ar trebui, ca orice fiinta, sa te acoperi cit poti de bine cu broboada, sa rezisti vremii rele”. Mi s-a parut ca nu auzise… Era cu adevarat un sfat pe care l-ar fi putut urma?
Daca pe Mitia il suportam, si chiar puteam ride cu el, ascultind oribilele lui traznai, ma simteam cu totul altfel la Tanusa, in strada Chile. De citava vreme ma duceam s-o vad, fara Geamanul, fara Baronul Negru. Ma primea singura, iar tanti Tana, dupa o scurta conversatie si rituala dulceata, se retragea in camera triunghiulara. Vorbeam, ca de obicei, despre muzica. Despre muzica germana, asta ne amintea de Mironi. Se intimpla sa vorbim si despre concertele ce le ascultasem altadata, dirijate de C. Silvestri, acum plecat din tara. In special executiile acelei simfonii “inexistente”: Manfred, o suita de poeme simfonice, de fapt, o facea pe Tanusa sa se extazieze, incintare la care ma asociam. In fond, toate trairile Tanusei, tot ce-i placea, erau legate de amintirea lui! Viata parea ca se oprise odata cu arestarea si, de cind aflase ca Mironi murise, stia ca oprirea era definitiva. Odata, facindu-mi o favoare speciala, a scos niste foi de caiet liniate cu patratele, pe care scrisese cu cerneala violeta, cu litere mari – fiecare semanind cu un turn gotic –, versuri de mina lui Mironi. Erau versuri de dragoste, o dragoste adinca, dar delicata, respectuoasa… Nu ma puteam indoi ca erau adresate chiar surorii lui… care poate nu le aratase nimanui pina in ziua aceea. In timp ce priveam hirtia rupta dintr-un caiet de matematici, citind versurile duioase si banale, am simtit o toropeala, o greutate care mi se aseza pe ochi si pe creier. Eram cit pe-aci sa adorm, lovit de narcolepsie. Ca sa scap de rusine, am spus la revedere, am iesit iar afara, unde mi-am revenit indata. De atunci, de cite ori ma duceam la Tanusa, chiar fara evocarea precisa a existentei lui Mironi, eram repede coplesit de aceeasi oboseala, ca si cum ceva prea greu de suportat s-ar fi abatut asupra mea, acolo. Abia imi tineam pleoapele sa nu cada, constiinta mi se intuneca, cuvintele mi se incilceau in minte inainte sa-mi iasa pe gura si parca aveam crimpeie de vise. Iesind din casa femeilor Chiraleu, ma gindeam la ce se intimpla. O prezenta fantomatica se abatea asupra mea. Dar era nevoie de explicatia supranaturala? Amintirile au prin ele insesi o greutate, care poate chiar s-ar putea masura cu un aparat special, asemanator aceluia imaginat de Villiers de l’Isle Adam pentru a analiza, chimic, ultima suflare a unui muribund. Nu numai ca aceasta greutate te apasa, dar presiunea ei infringe stavilele si se infiltreaza subtil in trup si minte.
AUTORUL
Ion Vianu (n. 1934, Bucuresti) a urmat studii de filologie clasica, iar ulterior medicina. Dupa ce a emigrat in 1977, a publicat in strainatate articole si studii privind istoria si filosofia psihiatriei si s-a distins ca unul dintre colaboratorii constanti ai postului de radio Europa Libera. Volume publicate: Introducere in psihoterapie (1975), Stil si persoana (1975; volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Amintiri in dialog. Memorii (in colaborare cu Matei Calinescu, 1994; editia a II-a revazuta si adaugita, Polirom, 1997; editia a III-a, Polirom, 2005), Paramnezii (2005), Blestem si Binecuvintare (2007), Investigatii mateine (2008), Necredinciosul (2008). A initiat ciclul de romane Arhiva tradarii si a miniei, din care a publicat la Editura Polirom Caietele lui Ozias (2004) si Vasiliu, foi volante (2006).
Galerie foto
