Am dori sa incepeti prin a ne povesti nu despre dumneavoastra, ci despre oamenii si locurile care v-au asteptat venirea pe lume.
Bunicul meu era preot in comuna Cilibiu, nu departe de Iasi. A avut multi copii, vreo sapte, dintre care cel mai mare se numea Nicolae, era tatal meu. Ei bine, el, la virsta de 14 ani, dupa terminarea gimnaziului, lucruri stupefiante cind le auzi astazi, si-a facut o trupa de colegi si a umblat prin toate satele si tirgurile Moldovei cu un spectacol compus dintr-un act din Hamlet si cu o adaptare facuta de el dupa Sarmanul Dionis. A facut apoi Conservatorul, la clasa unui celebru profesor, State Dragomir, care era si-un om de cultura la ora aia. Cind a terminat Conservatorul, a fost angajat probist aicea, la Teatrul National din Iasi. Pe vremea aceea nu existau masini de scris si un probist, printre altele, trebuia sa copieze cu mina piesele si rolele, cum se zicea pe atunci. Si eu am gasit un manuscris al lui Hamlet, in traducerea lui Grigore Manolescu, copiat cu un scris admirabil, foarte citet, foarte clar, si la sfirsit era semnat cu numele tatalui meu si data – 1907, daca nu ma insel, 1907. Obsesia lui cu Hamlet l-a dus pina acolo incit a venit aici in biroul directorului, pe atunci Mihail Sadoveanu – director la numai 26 de ani –, si i-a cerut dublura la rolul profesorului sau, care era detinatorul en-titre al rolului Hamlet. Lui Sadoveanu i s-a parut atit de enorma aceasta indrazneala, nu ca in ziua de azi cind orice pusti e aruncat in cele mai grozave roluri, si atunci, care a fost reactia lui?, a luat calimara si a aruncat in tata, de i-a patat si costumul, singurul costum pe care-l avea.
Dar asta s-a intimplat dupa vreo doi ani de teatru aici la Iasi, mi-a povestit cum a jucat Printesa indepartata a lui Rostano, in traducerea lui Mihai Codreanu, care-l si punea in scena – tata era primul marinar – si care-i spunea: “Baga de seama, baiete, ca rolul e foarte important, pentru ca tu spui prima replica, e ca si cum dai «la»-ul la orchestra”. Deci, a aruncat in el cu calimara, si atunci el a plecat din teatru pentru totdeauna, dezamagit, a facut o scoala, a intrat la caile ferate si a ajuns sef de gara. De fapt, cind am aparut eu pe lume era mai mic, era doar impiegat de miscare. Insa m-a facut pe mine ca un soi de razbunare pentru aceste visuri abandonate si mi-a spus: “Mai baiete, tu trebuie sa fii o editie revazuta si revizuita la ceea ce-am patimit eu”. Si mi-am propus, vorba vine, sa razbun acest abandon si – imi pare rau ca n-a trait destul ca sa vada – de fapt, inca era in viata cind avusesem citeva succese importante, cu filmul, cu Rica Venturiano, si asa mai departe. A murit linistit. Da, deci, bunic preot, care-i tot un fel de actor, tata actor, o filiatie foarte clara, o vocatie precisa.
Am fost un elev foarte bun la Internat aicea, pe placa aia de marmura e scris numele meu, premiant intii in toate clasele, nu stiu ce, puteam sa fac orice meserie, dar vocatia mea era clara de la inceputul inceputurilor, asa ca n-a fost nici o ezitare. Erau aici directori Ionel Teodoreanu si, dupa aia, cit am facut eu Internatu’, Emil Serges, si ne-au dat amindoi cite-o hirtiuta si veneam aici duminica, cind deschidea mos Damira, era un actor batrin, Damira, bibliotecarul teatrului, si-am copiat de la biblioteca asta sute de piese cu mina mea, asa eram de obsedat de chestia asta.
Existau pe atunci conditii ca la virsta junioratului sa puteti practica efectiv meseria de actor?
Sigur, erau. De pilda… De fapt, debutul meu profesional as putea spune, intre ghilimele – intii de toate ca la liceul internat era o mare traditie, era o sala de mese cu o scena bine utilata, si erau celebrele Serbari ale liceului internat. La fiecare sfirsit de an se facea o serbare dintr-asta cu o piesa de teatru, cu coruri, cu gimnastica. Si acolo eu, incepind din clasa a doua, am jucat permanent. In regia cui?, a lui Ramadan, a lui Ion Sava, adica veneau ei de la Teatru si ne instruiau acolo. Iar cind aveam 12 ani, Mihai Codreanu era profesor la Conservatorul de aici si avea in clasa pe Stefan Ciubotarasu, Stefan Dancinescu si pe Gica Novac, un foarte mare talent, care din pacate s-a pierdut, si ei si-au dat diploma, cum se cheama aia, productia cu O noapte furtunoasa. Stefan Ciubotarasu era jupin Dumitrache, Dancinescu era Rica, si… si le trebuia un Spiridon si m-au luat pe mine, pentru ca deja se aflase de mine ca ma preocupa teatrul. Si astfel am jucat Noaptea furtunoasa la Ateneul Tatarasi, cu ei, deci la 12 ani am debutat oarecum profesional.
Si avind asemenea oameni de teatru alaturi de dumneavoastra, aici in Iasi, cum ati ajuns la Bucuresti?
Stai ca n-am ajuns inca acolo. Cind am terminat liceul, in vara aia, m-am dus la Bucuresti si am vazut o piesa in care juca Ion Iacobescu, care era idolul meu si care, pe urma, m-a ajutat foarte mult la inceputul carierei. Iacobescu a jucat o piesa, Noua mii de franci recompensa, si – e de necrezut ce spun acum – am fost atit de concentrat la piesa, incit, ducindu-ma acasa, am fost in stare sa scriu fiecare replica a acestei piese, s-o refac bucatica cu bucatica. Si am facut aici o trupa cu niste actori tineri de la Teatrul National, si am facut un spectacol, Noua mii de franci recompensa – mi-aduc aminte erau acolo pozele noastre si reclame, la Cinema Pheonix am jucat, e drept, o singura data –, dar vreau sa spun ca cine avea elan putea sa faca ceva, sa se adune, sa propuna si, pina la urma, sa iasa bine.
Ei, m-am dus la Bucuresti, intr-o mare saracie, ce sa mai spun, ca saracia a fost o obsesie permanenta a mea, si am dat examen, si, asa cum s-a intimplat cu foarte multi actori, mari actori, am cazut la prima admitere. Am cazut si… – in comisie atunci erau Lucia Sturdza Bulandra, Nicolae Sorean, Ion Manolescu – si atunci m-am dus acasa si-am scris o scrisoare. Cum o fi fost scrisoarea aia, nu-mi pot da seama, cit de patetica, cit de impresionanta, pentru ca doamna Bulandra a pastrat aceasta scrisoare, mutindu-se de vreo sapte ori in viata ei, pina la sfirsitul vietii. A doua zi m-a chemat si mi-a spus: “Uite, te iau la mine. Te iau la mine, da proba. Am vorbit cu Jora, rectorul, si mi-a dat voie sa te iau de proba”.
Urmatoarea zi am venit in clasa aceea – pe atunci un profesor lua studentii in anul intii si mergea cu ei pina-n anul al patrulea – si erau acolo cei din anul al VI-lea, iar ea statea intr-un tron imparatesc, asa, parca era o regina, femeie severa, impunatoare, si zice: “Spune, baiete!” , si am spus Scrisoare mamei de Esenin, in traducerea lui Lesnea, care-i superba, si am spus poezia, si s-a facut o liniste care mie mi s-a parut imensa, dar cred ca vreo treizeci de secunde, asa, dupa care ea a spus: “Dumneata, daca ai sa fii serios, ai sa faci o mare cariera”. Asta a fost. Si m-a tinut mai departe, am facut un singur an, ca ea a iesit la pensie, un singur an de Conservator si, pe urma, m-a angajat Victor Ion Popa, unul dintre cei mai mari pedagogi si regizori pe care i-am avut vreodata, si sub bagheta lui am jucat in vreo trei piese, si criticii au spus: “Baiatul asta are in ranita bagheta de maresal”, nu stiu ce, si anul viitor cei din centru, toate teatrele alea private s-au repezit imediat sa ma ia, m-a luat Tudor Musatescu la actualul Teatru Mic, si acolo Musatescu a scris un rol pentru mine intr-o piesa, Domnisoara Butterfly, si a fost un asa mare succes, pe urma a venit Ianculescu si m-a distribuit intr-o piesa care se chema Orasul fara avocati, care a fost ceva…, dupa zece ani, tineau minte oamenii cum il chema pe personajul ala de-l jucam eu, un vagabond nenorocit, zdrentuit. Dar toate au fost cu multa lupta si cu mult chin.
Admiteti, dar, ca un tinar actor are nevoie inevitabil de un regizor care sa-l distribuie intr-o piesa in tocmai rolul care i se potriveste mai bine, are nevoie de o cronica favorabila…
Domnule, Cerkasov, care a fost un mare actor, imi spunea: “Domnule, nu ajunge talentul, trebuie sa ai si o ocazie fericita”. Si ocazia asta, norocul meu a fost – noroc, bineinteles, citeodata tine de noroc – intr-o anumita conjunctura, linga niste mari actori, sa stralucesti si, gata, esti luat in brate imediat. Am avut de la inceput un succes care putin speria oamenii, pentru ca prea era asa repede, una dupa alta, si atunci Mihail Sebastian, care tinea foarte mult la mine, si Camil Petrescu ma luasera ei… am fost in ambianta asta cu Geo Bogza, cu toata intelighentia epocii, si… era cu totul alta atmosfera, s-a dus, s-a dus. Ce era cafeneaua bucuresteana?! O institutie, o minune, stateam ore intregi si cascam gura la Ion Barbu, Serban Cioculescu, Iancovescu, la toti, si spuneau numai lucruri superbe… In ‘50, cind venisera rusii aici si, mi-aduc aminte, eram la masa cu toti acestia, si se deschide usa la Athenee Palace, la braserie acolo, si apare un tinar tare infierbintat, era de la “Scinteia”, si zice: “Ati auzit, domnilor, in curind, in Uniunea Sovietica piinea va fi gratis”, dar Iancovescu: “Da. Dar cu ce pret!”.
Cam asa era pe vremea aceea. Dar vreau sa spun ca, la inceput, ce conteaza foarte mult, pe linga ambitie, enorm de multa munca… ti-am spus ca eu stateam aici si copiam sute de piese, sugeam ca un burete tot, stateam, cind jucau artisti mari, si ma uitam, cum fac ei oare?, cum fac de gasesc solutiile astea superbe la rezolvarea unor scene?, si… e o meserie care se ia prin osmoza, nu se poate invata la scoala, asta-i o prostie. La scoala poti sa inveti niste reguli de dictiune, de miscare, dar nu misterul compozitiunilor si asa mai departe.
Dar intrebai despre posibilitatea tinerilor de astazi de a practica efectiv, Doamne, e inutil sa-ti spun ca de multi ani traim intr-o vinzoleala haotica in care scara valorilor s-a prabusit cu zgomot, parerea mea este foarte proasta de tot ce se intimpla acum, pe toate planurile, inclusiv teatru.
Teatrul nu mai e ce-a fost. Nu mai sint spectacolele pe care le-am facut cind eram director la Nationalul bucurestean, cu Romulus cel Mare, cu Caligula, cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, mari spectacole, grandioase.
Ei, acum se fac niste improvizatii, totul e pe fugareala, toata lumea fuge-n toate partile sa mai cistige un ban in plus, nu se mai concentreaza pe ceea ce fac, eu personal sint dezolat de aceasta atmosfera. In ceea ce priveste tineretul, e o navala de nechemati, din pricina faptului ca s-a dat drumul la tot felul de scoli particulare, care iau sute de elevi d-astia… fabrica de someri. Ce-o sa faca astia? Pai, pe vremea cind am inceput eu, sita era foarte deasa, sita vietii. Noi am fost doisprezece la doamna Bulandra si am facut teatru doi. Eu si Cela Dima. Ceilalti s-au facut avocati, notari, negustori si asa mai departe.
Era mult mai dur, acum vad ca dau toti navala… bine, acum sint si alte posibilitati, e televiziunea, vin peste noapte, ajung mari vedete, mi-e greata, ca de-aia nu ma duc la televizor, de-aia, linga toti cacatii, fara studii de specialitate, fac o Economie, o Hidrotehnica acolo, si-s mari vedete TV, nu stiu ce-s.
Dar iti spuneam de Mihail Sebastian. El mi-a spus atunci, iesind de la o piesa dintr-asta, la care abia puneam piciorul pe scena si lumea ha, ha, ha! si aplauze, zice: “Stii de ce?, ca sint unele succese – asta n-am s-o uit pin-oi muri – care pot deveni o lespede de mormint. Sa fii atent pe ce drum mergi, trebuie sa lasi teatrul asta facil, sa ataci si-un repertoriu important cu roluri complexe”. Si primul pas l-am facut cu ajutorul lui, el scriindu-mi rolul din Steaua fara nume.
Atunci a fost un viraj in cariera mea, abordind roluri pline de lirism si poezie si… A fost un pas foarte important pe care l-am facut, apoi am atacat roluri de mare factura, din ce in ce mai complexe, mai grele…
Citind Mihail Sebastian – De doua mii de ani – vad in ceea ce-mi povestiti o asemanare intre relatia dumneavoastra cu Mihail Sebastian si relatia lui cu profesorul sau din facultate, Ghita Blidaru. La ce virsta se intimpla asta?
Aveam douazeci de ani cind am inceput, douazeci si unu – douazeci si doi cind am intrat in cercurile astea. Ei cit aveau? Nu stiu, dar Geo Bogza, de exemplu, era un poet deja foarte cunoscut, nu mai spun de Camil Petrescu care era deja consacrat si… da’ multi, multi, toti astia, toti, i-am cunoscut pe oamenii astia, si a trai linga ei, in atmosfera asta de spiritualitate, a fost un mare, un mare noroc. Eu nu stiu ce se mai intimpla aici in Iasi, eu, cind viu aici, am o stringere de inima, pentru mine orice revenire aici e un pelerinaj sentimental, ma leaga enorm de multe de fiecare coltisor al Iasului.
Insa asta nu mai este Iasul meu. Este alt Iasi, un Iasi industrial, un Iasi prozaic, eu am trait intr-un Iasi romantic, am trait linga Mihail Sadoveanu, Garabet Ibraileanu, George Calinescu – Calinescu mi-a publicat prima poezie in revista sa –, linga Topirceanu, Mihai Codreanu, Lesnea – mare traducator al lui Esenin. La umbra lor am trait. Ce atmosfera era aici! Ionel Teodoreanu si cu Pastorel, cu ai caror copii eram prieten bun si tot timpul eram la ei. Am trait linga toti oamenii astia importanti, ceea ce este o mare bucurie.
Si un mare noroc…
Imens noroc! Dar puteam sa ma tiu de prostii, in loc sa ma tiu de ei, da’ eu ma tineam dupa ei pe strada. Asta e!
Acum insa sint destul de dezamagit. De altfel, eu cred in teoria ce spune ca progresul stiintelor si al tehnicii este evident si e fantastic, in schimb, in domeniul artelor, e regres. Gindeste-te, de la titanii Renasterii, ajungi la…
Dumneavoastra marturiseati ca arta si tehnica nu pot fi anacronice, ca trebuie sa tina pasul. La fel ar fi teatrul radiofonic in care, de asemenea, aveti o experienta foarte bogata. Cum ati resimtit aceasta experienta?
A fost imensa, pentru ca acolo esti nevoit sa incarci cuvintul cu toate valorile posibile, pentru ca cei care te asculta sa-si poata imagina respectivul cadru si tot, si pentru asta ai un singur mijloc – cuvintul. Si vocea, si nuantele pe care le poti reda prin cuvint. A fost o scoala extraordinara.
Asta spre deosebire de cinematografie, despre care spuneati ca daca dumneavoastra i-ati fi putut darui toata pasiunea si potentialul de care dispuneti, ei bine, cinematografia nu v-a oferit rolurile potrivite.
Nici nu putea sa mi le ofere. Asta si pentru ca jumatate de secol din cariera mea a fost sub comunisti. Si atunci se faceau filme cu tarani, cu chiaburi, cu muncitori. Iar eu nu puteam intra in aceasta structura. Eu n-am mutra de taran, adica nu ma crede lumea. Si prima lege a actoriei este credibilitatea. Daca cel ce te vede nu crede ca esti cine spui ca esti… Adica, nu e vorba de un firesc stradal, asa, dar e un firesc compus, construit.
Interviul face parte din volumul
Microfonul de serviciu de Alex Savitescu,
aparut in 2006 la Editura Universitatii
“Alexandru Ioan Cuza” din Iasi.