Ani in sir cei doi si-au impartit programul in asa fel incit sa nu li se suprapuna concediile si toata lumea era multumita. Se schimbau generatii, veneau ucenici noi, erau adusi ingineri, maistri si contabili, ma rog, ce mai trebuia acolo, dar unul din cei doi svabi era mereu acolo, la datorie.
La un moment dat insa vechiul director al fabricii iese la pensie si in locul lui vine un director tinar si energic. Face el tot felul de schimbari, restructureaza, reorganizeaza, cum se face de obicei cind e sita noua. Si, inevitabil, noul director afla si de aranjamentul cu cei doi maistri. Cum aude, se face foc si para. Cum, adica fabrica are atitia ingineri, oameni cu studii superioare, care au invatat fiecare cit amindoi maistrii svabi la un loc si ceva pe deasupra, si totusi acolo se mai pastreaza traditia asta idioata? Trebuie sa se termine odata cu mentalitatile astea invechite! Si, infuriat, noul director da ordin ca in anul acela cei doi maistri svabi sa plece neaparat in concediu in acelasi timp. Batrinii maistri inalta din umeri si se supun. Pleaca in concediu si, pentru prima data in ultimii treizeci de ani, fabrica ramine fara cei doi svabi.
Ghinionul face ca exact atunci sa se defecteze una dintre instalatiile principale ale fabricii care fabrica ea stie ce. Si nu asa, ci urit de tot! Se pun cei patru-cinci ingineri, maistrii ramasi, chiar si directorul, repara, schimba, cirpesc, dar nu dau de capat defectiunii. Dupa vreo trei zile in care productia stagneaza, iar noul director isi smulge parul din cap de nervi, individul isi calca pe mindrie si cere ca maistrii svabi sa fie chemati de urgenta din concediu. Amindoi. Sa vina si sa vada ce se intimpla cu instalatia defecta. Batrinii maistori svabi sint gasiti, vin cuminti la fabrica, isi pun salopetele si lucreaza, lucreaza, lucreaza ei vreo douazeci de ore neintrerupt. La un moment dat ies de sub masinarie, isi trag sufletul, iar unul din ei zice: “No, Hansi, ce-au facut astia am reparat. Acum hai sa vedem care-a fost defectul adevarat!”.
Asta e povestea si am auzit-o spusa de citeva ori, ca dovada a priceperii neamtului si a neputintei romanului. Am insa mari indoieli cu privire la autenticitatea ei. Prea seamana a poveste. Prea se potrivesc toate. Si prea respecta stereotipiile etnice cunoscute in Romania.
Dar, falsa sau nu, ea ilustreaza o caracteristica locala, careia i-as spune “nevoia de neamt” sau “neamtodependenta”. In aceeasi paradigma se inscrie, in plan politic, si mult-clamatul “proiect Iohannis” al liberalilor, preluat apoi si de social-democrati. Redus la esente, acel “proiect Iohannis” spunea urmatoarele: aducem un prim-ministru neamt si el o sa le repare pe toate, ca de-aia-i neamt. Pe linga increderea oarba in abilitatile neamtului de a lucra oriunde “nemteste”, o asemenea atitudine ilustreaza si o neincredere crasa in capacitatea noastra de a ne administra. Iar un popor care nu are incredere in el n-o sa faca niciodata mare brinza.
Ma gindesc numai ca, inainte de a fi nemti din stereotipul actual, si germanii vor fi fost ca noi si ca atitia altii. Diferenta e ca ei n-au cerut sa le vina niste nemti care sa faca treaba pentru ei.