Asta se intimpla miercuri seara. Joi noaptea, venind dinspre Casa Academiei, unde este redactia “Cultura”, spre Militarii atit de liberi la ore mici, am ascultat – uluit – un sonet shakespearian, o eseniana Scrisoare mamei, Balada chiriasului grabit a lui Topirceanu si citeva Note de insomniac. Pe Rapsodii de toamna, am intrat pe straduta pietruita cu sudoarea fruntii noastre – si fiindca nu puteam intrerupe minunatia de lectura-recitare-incantare a lui Radu Beligan, am mai stat in masina citeva minute, privind nauc la o luna aproape plina.
Vineri dimineata, am luat bucuria nu de la capat, dar de unde o lasasem. Pina la Cotroceni, am ascultat trei scrisori ale lui Creanga catre Eminescu, Sara pe deal (piesa de rezistenta, alaturi de sonetul shakespearian) si Oda in metru antic. Lacustra si Decembre m-au gasit pe undeva pe linga Eroilor, iar Annabel Lee, la doi pasi de Luterana. Ajuns la Universitate (una din bucuriile vietii mele e ca pot sa-mi parchez Bombonica japoneza intr-un Centru sufocat deopotriva de masini si de interdictiile aplicate lor), iarasi am stat la volan, cu cheia intoarsa in contact, sa ascult toate reflectiile scurte si surprinzatoare ca niste flash-uri ale marelui actor. Il urmaream deci pe Beligan cogitind nocturn asupra Oglinzii, a Teatrului, a televizorului (cu t mic), a Fericirii, si priveam studentii cum trec incoace si-ncolo, ca pe scena unui teatru in care totul capata sens.
Dupa citeva ore alaturi de colegii-prieteni de la o Editura cu e mare (o alta bucurie a vietii mele e ca sint consilier la Polirom), am fost la lansarea CD-ului. Spatiul de la Teatrul National era plin de lume, dar nu asta m-a mirat. M-a mirat cit de cursiv am putut sa vorbesc, dupa un vorbitor de plasticitatea lui Alex. Stefanescu, despre ceva ce ma marcase profund si ma destabilizase emotional: complexul format din textele alese de Radu Beligan si interpretarea ravasitoare pe care actorul le-o daduse. Caci, din cele treizeci de intrari-inregistrari, nici una nu seamana cu alta. Vocea (cu v mare) este cind solemna, cind dansanta, cind ingrosata de gravitate, cind parca secata de melancolie. Ca ascultator, treci prin toate starile: iti vine sa plingi, ba sa rizi, apoi cazi pe ginduri, apoi tresari atins de o inflexiune jucausa.
Vorba noastra convenabila la modul penibil, “Merge si-asa”, nu-i place deloc lui Radu Beligan. Artistul nonagenar si-a luat, asa zicind, CD-ul in serios, muncind luni de zile si lucrind fiecare interpretare ca un tinar zelos aflat in fata primelor roluri. Nu vrea sa renunte la “starea de elev”. E profesionalism aici, indiscutabil. Dar este totodata o dragoste uriasa si, vorba lui Topirceanu, iremediabila pentru ceea ce lucreaza direct si adinc cu sensibilitatea, inteligenta si constiinta spectatorului: Teatrul (cu t mare).
Sint patetic? De buna seama. Ascultati totusi, inainte de a veni cu ironii dimbovitene, acest CD extraordinar intitulat Miscellanea si scos de Sud-Est Production.
In el, Radu Beligan ne arata si diferenta dintre plins si vaicareala.