Emil Brumaru: Ce gheata superba in fotografie! Si fragmentele acelea de papusi de celuloid roz!
V.D.N.: Gunoi, gunoi…
E.B.: Pai asa totul e gunoi! Cu ce mai raminem? Papusile se strica, ghetele se tocesc, se rup…
V.D.N.: Era o tristete in toate. Mergeam pe strazi si doar asta vedeam, gunoi, gunoi, papusi defecte. De ce ne stricam? Cine si de ce ne salveaza?
E.B.: M-am plimbat si eu multa vreme pe la periferiile Iasului. Aveam aproape 40 de ani. Ma uitam uluit la gardurile darimate, putrezind la pamint, vizitate, printre cuiele ruginite, de rimele suculente, roz, lungi, parca trase de capete ca un elastic metamerizat. Rimele acelea imi placeau, le-as fi gustat! Uneori stam fix, in picioare, sferturi de ceas dilatate nefiresc linga o cismea picurind pe o piatra larga, cenusie. Cerdacurile aveau usi misterioase ce nu se deschideau niciodata, totul era decrepit si in macinare, dar asta ma inviora, imi da o pofta nebuna sa scriu, sa refac atmosfera aceea de margine de rai parasit de ingeri, cu cite o femeie cu parul incilcit in deziluzii…
V.D.N.: Sa scrii pentru a reface raiul parasit. Am amutit, iertati-ma, deodata mi-e foarte greu. Trei lalele galbene, sa nu se duca primavara degeaba. As repeta, doar ca sa se rostogoleasca mai departe – “totul era decrepit, dar asta ma inviora…”.
Si rostogolesc tot eu: Totul era proaspat, iar asta ma deprima… In a doua zi, cu perfuzia-n dreapta, mi-a sunat telefonul in stinga. O prietena din Sibiu ma intreba guresa daca ne putem intilni. Era libera si vesela. Vocea ei, vocea ei spargea tencuiala! Habar n-avea, nu spusesem decit la doua, ba trei persoane ce-i cu mine. Nu voiam sa beau cu ea o cafea in oras? Ea era libera si… Tendinta asta, de-a intoarce spatele si mai tare, de-a flutura ca pe-un steag in noapte tavita cu voma de pe noptiera, de-a alege pe degete cui sa ii spui ca ti-e greu, ca ti-e frica, saptamini de-a rindul… Totul doar ca sa ai un motiv sa le intorci apoi spatele si mai tare celor carora, chipurile, nu le-a pasat; de ce le-ar fi pasat daca tu n-ai vrut sa stie?… Si, pina la urma, bucuria in fata firescului: ca lucrurile, oricum, merg mai departe in voie, cu sau fara tine, cu sau fara stegulete. Se vind cafele in Piata Mica, lalele galbene la colt, prajitoare de piine si cintare comandate pe net… Prezenta ta nu e necesara, asta e bine.
E.B.: Mi-ai adus aminte de perfuzii! Un timp am facut si eu, era innebunitor. Le faceam intr-o sala cu oameni foarte grav bolnavi, lasati de capul lor sa numere picaturile, invatati cum sa opreasca, cum sa porneasca etc. Venea cite o sora grabita si te intreba daca merge… Mergea! Apoi ma duceam la piata, abia miscam picioarele, vedeam ca prin ceata… Astea erau perfuziile facute ambulatoriu… Au fost apoi cele administrate la pavilionul Crizis. Aici m-au ciuruit, mi-au facut hematoame, la un moment dat nu se mai putea, nu se pricepeau… Doamne, ce razboi am dus cu acele asistente de-o indolenta fantastica… Ranchinoase… nazuroase… indiferente… De fapt a fost norocul meu ca mi s-au intrerupt perfuziile si am trecut pe un tratament cu unde, cu chestii, ionizari, masaje… Abia asa m-am pus pe picioare incetul cu incetul… Aveam o mare placere sa ma plimb, fiindca o puteam face din nou! Auzeam, la chioscuri, pe alei, dialoguri incredibile intre femeile bolnave, dar cochete, si barbatii ticniti de-o pofta sexuala nestavilita de banala decenta…
(va urma)