Camerele video, de inalta definitie, le jupuiau epiderma gofrata, ridurile astupate cu ceara, parul canit din greu, efortul fiecaruia de-a “da totul” pe scena… Pentru ce? Pentru ca o turma de tipi beti sa-si manifeste prin fluieraturi si urlete satisfactia? Ba pentru bani, mi-am zis, catranit de ciudata situatie in care mersul lumii i-a aruncat pe majoritatea rockerilor porniti cindva sa schimbe sau sa rupa regulile…
Nu tineam sa vad concertul Judas Priest, din Florida, august 2009, editat recent, la 30 de ani de la aparitia LP-ului British Steel. Banuiam ca-i o reteta verificata. Marketingul reindeasa pe gitul fanilor consecventi acelasi produs, remaiat, remasterizat, remixat, re-, re-, re-… Uite ca nu pot scapa de celebra directiva comunista, a celor 3 R! Deloc nu e gluma: Recuperare – Reciclare – Refolosire se aplica perfect azi, numai ca sub alta denumire, ecologie parca ii zice! Cum Judas Priest au gasit un titlu predestinat: Otel Britanic, e normal ca metalul sa fie reconditionat prin topire, purificare cu ultrasunete, decantare etc. Procesarea e forma renovata a unei afaceri stravechi. Nu incerc sa devin economist de complezenta, dar la ce va puteti astepta dupa impartasirea cu “ulei” din pivnita minastirii?
Ma plictiseau suficienta comprehensiva a lui Rob Haford, leganarea mecanica a lui Ian Hill, entuziasmul de fatada al lui Glenn Tipton si K.K. Downing. Totul mi se parea banal, arhicunoscut. Si cum sa nu fie asa, cind le-am vazut si revazut pe videocasete & DVD toate spectacolele, am fost la concertul din Bucuresti, m-am calit, as zice, cu otelarii astia neobositi? Abia Scott Travis imi punea singele in miscare, cu rapaitul tobelor sale naucitoare, fara pic dintr-acel sunet sec de premier ca o tingire, pe care nu-l suport indiferent de gen. Ma plictiseam pina a inceput Breaking the Law. Atunci am sarit de pe lavita, am uitat de rutina, program, rate la banca, neajunsuri, si-am inceput un soi de dans muncitoresc, metodic si apasat, ca-n vremea cind nici-un orizont nu mi se deschidea dinaintea ochilor tineri si, neaparat, mai indrazneti decit azi…
Burta lui Halford mi s-a parut insignifianta, chelia lui Hill normala, cutele pielii lui Glenn semne firesti ale virstei, figura lui K.K. asemanatoare cu a lui Klaus Kinski simpatica, muschii lui Scott resursa necesara bateristului de anduranta. Hainele “de rocker” nu mi-au mai deranjat simtul “estetic”, gesturile tipice (scosul limbii, salutul cu doua degete ridicate ca niste coarne etc.) care nu spun mare lucru au trecut neobservate. Nici consacrata “participare” a publicului, care lua imagini cu telefonul mobil si facea vocalize la dictarea lui Rob, nu mi-a resuscitat pornirile sarcastice de altadata. Energia si forta muzicii compensau orice cusur as fi gasit. Dar n-am gasit. E drept, dupa gustul meu, as fi vrut ca pe coloana sonora, ideal captata si redata Dolby 5.1, chitarele sa fie mai pronuntate.
Urmarind interviurile prilejuite de aniversare, mi s-a nazarit ca British Steel, dincolo de apogeul unui stil de rock, este o dedicatie catre “working class”, elogiata cu dragoste si fair-play (re-ascultati piesa United). Mindria nu-i un cuvint deplasat pe buzele otelarilor…