Miza filmului e, de altfel, delicata. Fidel propriilor sale preferinte si convingeri estetice, Titus Muntean – care a dovedit in filmele de scoala un umor de calitate – a simtit ca rezoneaza cu umorul si tipul de scriitura practicate de Ioan Grosan. Pe ecran insa, povestea nu are nici un pic de haz, singura reactie pe care o poate primi din partea spectatorului fiind plictiseala. E adevarat, nu e usor sa faci tragi-comedii cumva din aceeasi zona cu cele facute de Milos Forman inainte de a parasi Cehia. Zona de manevra e alunecoasa. E cu atit mai dificil sa faci astfel de filme azi, cind cinematograful – desi nu chiar atit de in virsta – da impresia ca si-a epuizat surprizele. Pe muchia dintre tragismul istoriei – o echipa de proiectionisti circula prin Romania sfirsitului anilor ‘50 – inceputul anilor ‘60 pentru a arata filme de propaganda si aterizeaza intr-un sat ardelean unde totul li se pune impotriva – si umorul care poate rezulta din ciocnirea a doua mentalitati, Caravana cinematografica nu e convingator nici intr-o directie, nici in cealalta.
Viziunea regizorala, ca si absenta
Personajele sint lipsite de consistenta, cadrele sint prea lungi pentru a putea pastra spectatorul atent, viziunea regizorala e ca si absenta, in vreme ce pe ecran nu se intimpla nimic in stare sa ne miste pe plus sau pe minus. Cind, catre final, tovarasul propagandist Tavi (Dorian Boguta) aflat in prima sa misiune de educatie cinematografica bolsevica sfirseste prin a o viola pe invatatoarea satului (Iulia Luminare), pentru care ii inmugurise un sentiment, dar pe care nu stia cum s-o convinga sa vina cu el la oras, gestul pare complet din alt film – chiar daca ii detectezi valoarea simbolica. (Si intre Romania si comunism a existat o dragoste cu de-a sila.) Singurele lucruri bune in film mi s-au parut interpretarea Iuliei Luminare si imaginea lui Vivi Dragan Vasile. Prea putin, din pacate.