Prin clasa a noua, am primit cadou un aparat de fotografiat Smena. Principala mea grija cu el era “sa nu consum filmu’ de-aiurea”, pastrindu-l in mare parte, daca nu pentru o eventuala aterizare a extraterestrilor sau un razboi ceva, macar pentru o banala aparitie a ursului dintr-un tufis. Nu-i faceam poza nici lu’ tata, daca nu se afla intr-un context exceptional. Extraterestrii n-au prea venit (cel putin nu mi s-au aratat mie), cu ursul n-am avut – slava Domnului – sansa sa dau nas in nas, razboaie n-au prea fost, Revolutia a trecut pe linga fotograful din mine ca TGV-ul printr-o halta, iar pe tata l-am vazut cu rare ocazii in contexte exceptionale. Drept urmare, pina l-am stricat, am apucat sa consum cu Smena doar vreo trei filme Azomures (pe care le-am pierdut dupa developare), desi am privit prin obiectiv, fara sa-l declansez, poze cit sa umple o biblioteca de albume.
Acum vreo patru-cinci ani, mi-am cumparat un Kodak digital de doi lei – “sapuniera”, cum e denumit in argoul profesionistilor – si mi-am regasit entuziasmul pozarului din copilarie. M-am dezlantuit in extrema japonezului calator care pozeaza tot ce prinde, apoi vede-abia acasa ce i-a iesit. Am jumatate de hard de-un terra plin cu asemenea poze digitale.
Legat de fotografie ca arta, mi-a deschis ochii – ca sa zic asa – regizorul Radu Jude, cu vreo doi-trei ani in urma. Mi i-a facut cit cepele Dan Mititelu, la cursul sau de initiere fotografica, anul trecut. Si recunosc, am avut cumva un soc: intre un om care pozeaza in mod obisnuit si un artist fotograf e fix aceeasi diferenta dintre o persoana care stie sa scrie corect si un scriitor. Intre o poza si o fotografie e aceeasi diferenta ca intre un bilet lasat pe masa prin care transmiti ca ai plecat la piata si un roman.
In fine, uitindu-ma la nimereala peste miile de fisiere din calculator, peste cele citeva sute de imagini printate si strinse in album, am realizat ca am facut o viata intreaga poze, insa nici o fotografie.