Povestea este narata din doua perspective insolite: a tatalui lui Francisco Lazaro, in ziua in care i s-a nascut fiul si in ziua in care moare, si a lui Francisco insusi, in timpul maratonului de la Stockholm din 1908. Este o poveste violenta si tandra, amuzanta si emotionanta, cu o constructie originala si oferind o perspectiva profunda asupra relatiilor de familie. Cimitirul de piane l-a consacrat definitiv pe Peixoto ca lider al generatiei sale si unul dintre scriitorii cei mai valorosi pe scena literara internationala.
– Fragment –
Simteam ca sotia mea e treaza. As fi putut sa-mi amintesc ca mai lipseau doar citeva zile pina la data pe care mi-o spusese medicul, insa imi aminteam doar de noptile in care nu putea sa adoarma din cauza caldurii. Era inceputul lui septembrie. Nelinistita, se intorcea cind pe-o parte, cind pe alta in pat. De cite ori se intorcea, lumea raminea oprita in gesturile ei pentru ca totul era foarte lent, pentru ca era greu si, uneori, parea sa fie imposibil. Corpul ei era prea mare. Bratele ei incercau sa se prinda de cearsafuri. Nu-si gasea pozitia. Incheieturile patului scirtiiau. Eu eram treaz, adormit, treaz, adormit. Cind adormeam, eram in continuare pe jumatate treaz. Cind ma trezeam, eram in continuare pe jumatate adormit. In gindurile vagi pe care le aveam, credeam ca din cauza caldurii nu putea ea sa doarma cum trebuie.
Buimacit, am deschis ochii cind mi-am simtit picioarele calde si ude, cind ea m-a scuturat de umeri, tipind si soptind:
— Trezeste-te! Mi s-au rupt apele!
Abia de-am reusit sa nimeresc cu picioarele in pantaloni. Incercam sa vir un picior si saream pe loc cu celalalt.
Ea s-a inchis in baie. Cind am batut la usa, m-a rugat sa ma duc sa o anunt pe Marta. Am intrat pe intuneric in camera fetelor noastre. Marta s-a trezit speriata. Am asteptat linistea, pina sa se auda numai mareea respiratiei Mariei, care dormea. In momentul acela, am spus:
— Mama ta e aproape gata sa nasca. Plecam acum la maternitate. Ai grija de fratii tai cind se scoala.
In semiintuneric, ochii Martei ma ascultau foarte seriosi.
Am iesit din camera fetelor noastre. Marta a ramas asezata pe pat. Ochii ei erau ingrijorati si straluceau. Am deschis usa camerei lui Simão. Era inca foarte mic si dormea. Am inchis incet usa. Am cautat-o pe sotia mea. Am strabatut holul. Camioneta avea mai putin de un an si, il ultimele luni de sarcina ale sotiei mele, o parcam la usa casei. Am ajutat-o pe sotia mea sa urce in camioneta. Am alergat spre portiera din dreptul soferului. Am demarat in viteza a doua.
Mi-am curatat urdorile cu degetul aratator la primele opriri pe care le-am facut in spatele unor masini oprite. Nu prea eram atent in dimineata aceea care se nastea. Din cind in cind, sotia mea incepea sa se vaite cu glas mai tare. Atunci acceleram, zdruncinam masina pe sinele tramvaielor, depaseam masini care claxonau, treceam pe culoarea rosie a semaforului. Dupa aceea, aveam masini in fata si nu puteam sa depasesc. Ma intorceam catre sotia mea si o intrebam daca se simtea bine. Ma uitam la ceas, timpul trecea foarte rapid. O intrebam iar daca se simtea bine. Acceleram cu un raget de motor, fara sa ma misc din loc, ma uitam la ceas, timpul trecea foarte repede. O intrebam iar daca se simtea bine si, cind reuseam sa ma pun in miscare, acceleram iar: hurducaturi pe liniile de tramvai, depasirea masinilor, trecerea pe culoarea rosie a semafoarelor.
Ea, in suferinta ei, imi spunea:
— Mergi mai cu grija.
Eu ma enervam:
— Cum sa merg cu grija?
Ea imi spunea:
— Linisteste-te.
Si am ajuns la maternitate, am alergat la ea, si am intrat la brat amindoi, eu tragind-o, ea greoaie de durere, eu tragind-o. M-am adresat unei asistente si, inainte sa apuc sa spun eu ceva, asistenta mi-a spus:
— Linistiti-va.
Si a dus-o. Sotia mea s-a intors ca sa ma vada singur, cu bratele si cu ochii abandonati. Si am asteptat. Ma uitam la ceas. Dimineata. Dimineata mare cit o vara. Toata dimineata. Ma uitam la ceas. Timpul trecea foarte incet. Asistenta trecea pe linga mine, eu ma luam dupa ea si, inainte sa apuc sa spun ceva, ea imi spunea:
— Linistiti-va. Mergeti sa mincati ceva.
Iar eu renuntam.
Abia dupa ora prinzului a intrat iarasi asistenta in sala de asteptare si mi-a spus:
— Nu vreti sa va vedeti baiatul?
Picioarele mele au alunecat pe pardoseala de mozaic, corpul meu a strabatut coridoarele cu pereti gri si cu becurile aproape arse, intermitente, stingindu-se. Ochii mei nu vedeau nimic. Si am intrat in salon. Dintr-o singura privire: sotia mea culcata pe pat, cu Francisco al nostru in brate. Zimbind, ea si viata. Am mers mut si lent pina la pat. N-am stiut sa spun nimic. Mai tirziu, aveam sa spun ca atunci si acolo, intelesesem toate lucrurile de care avea sa fie in stare Francisco. Mai tirziu, aveam sa spun atitea lucruri. In momentul acela, n-am stiut sa spun nimic. Cu virfurile degetelor, am atins fata bebelusului. Am atins fruntea sotiei mele cu buzele. Timpul nu exista.
Fara nici o clipa de pierdut cu intrebari fara raspuns, sotia mea intra iarasi in baie cu Íris in brate, iar cind deschide usa dulapiorului de medicamente, nu vrea sa se gindeasca la cine ar fi putut sa o sune.
Íris i se pare deja mai grea. Sotia mea se asaza pe marginea bideului si o pune jos. In fata ei, Íris ramine in picioare, cu mina deschisa si intinsa catre ea. Sint o bunica si o nepoata. Pe genunchi, sotia mea tine in echilibru vata, tinctura de iod, leucoplast si un sul de pansament. Are vocea delicata pentru ca vrea ca Íris sa nu mai plinga. Incearca sa zimbeasca si incearca sa-i distraga atentia:
— Acuma, veneai la spital ca sa te faci bine. Ia spuneti, doamna, ati avut un accident?
Cu buzele strinse si cu ochii foarte mari, Íris sopteste gemete de durere, aproape prefacute, si ii intinde si mai mult mina.
— Oh, imediat va facem bine! – si toarna tinctura de iod pe un ghemotoc de vata pe care il apropie de rana.
Íris e cit p-aci sa inceapa iar sa plinga, dar sotia mea reuseste sa o potoleasca. Ii spune:
— Gata, gata – si ii infasoara mina mica intr-un pansament pe care il prinde cu leucoplast.
Dupa aceea, gaseste un moment in care sa-si treaca degetele prin parul ei: tandrete; si, incet, isi apropie buzele de fruntea ei. Ii zimbeste.
— Gata, a trecut.
Íris sta in virfurile picioarelor, cu barbia ridicata peste marginea chiuvetei, in timp ce sotia mea ii spala fata inca ravasita de plins. Ii simte chipul. Ii simte chipul prin prosopul flausat si, abia dupa aceea, asezindu-i o mina pe umar, o intreaba cum cazuse coltarul.
— Era papusa – spune Íris.
Sotia mea intelege ca nepoata noastra voise sa urce pe dulap ca sa ia papusa imbracata in costum traditional de Nazare, cu care Maria impodobise unul din rafturile dulapului. E o papusa de plastic pe care a cumparat-o Maria intr-o excursie. Are cele sapte fuste ale nevestelor de pescari din Nazare si o palarie neagra peste o broboada cu flori. Are gene vopsite peste ochii vopsiti. Sta desculta pe o baza rotunda pe care scrie: amintire de la Nazare. Desi bunica o certase de atitea ori, Íris are o slabiciune iesita din comun pentru papusa aceea. Pe cind sotia mea se pregateste sa o dojeneasca, suna cineva la usa.
Inca o data, inima ei. E prea tirziu sa sune postasul la usa, e devreme pentru ora de prinz a fiicei noastre si de obicei alte vizite nu sint in timpul zilei. Sotia mea o lasa pe Íris in baie, sa o astepte.
— Sa nu pui mina pe nimic – ii spune ea, repezita.
Si merge pe mocheta de pe hol. Ca si cum o idee ar fi mers si ea pe hol, ar fi venit in directia ei si s-ar fi intilnit amindoua acolo, ii trece prin cap ca cine suna la usa poate fi aceeasi persoana care sunase la telefon cu citeva minute in urma. Poate fi cineva care trebuie sa-i dea o veste ingrozitoare despre ceva care s-a intimplat si care o va rapune: moartea; care o va nimici: moartea; care o va condamna iarasi. Incearca sa alunge gindul acela negru. Apasa pe butonul care deschide usa de jos si, in momentul acela, aude ecoul electric al usii care se deschide la intrarea cladirii. Asteapta. Incearca sa distinga pasii care ar trebui acum sa intre in cladire, sau care ar trebui acum sa urce scarile de marmura dar, in loc de asta, aude trei batai la usa apartamentului, la mica distanta de ea, trei batai ferme in lemn. Cu toata sperietura, alarmata, intreaba:
— Cine e?
Dar nimeni nu raspunde.
Intreaba iar:
— Cine e?
Dar nimeni nu raspunde.
Pensiunea Floarea din Benfica nu era foarte departe. Atit de mult imi doream sa ajung acolo, incit in ziua aceea drumul mi s-a parut foarte lung… Strazile din Benfica, pe care le cunosteam dintotdeauna, erau noi pentru mine, caci ca nu reuseam sa le vad. In timp ce mergeam, nu observam ciinii abandonati si riiosi care se lipeau de ziduri, speriati, cu pleoapele grele peste ochi; nici casele in ruina, cu geamurile sparte de pietre aruncate si cu peretii pe care timpul ii vopsise in gri; nici copiii, murdari, rasi in cap din cauza paduchilor, care trageau femeile de mineca si-si intindeau spre ele palma. Era simbata, iar inceputul dupa-amiezii aducea pe strazi putina miscare. Treceau mai multe masini decit de obicei: claxonau si speriau batrinele, care tresareau sub saluri si injurau. Grupuri de copii desculti alergau dupa cercuri de fier: sunetul batului alunecind in interiorul cercului. Fete duceau cosuri de cumparaturi la incheietura bratului si isi intorceau chipul imbujorat cind treceau prin usa cafenelelor. Strain de toate astea, eu imi vedeam de drum si dadeam atentie imaginilor care existau doar inlauntrul meu sau care, daca din intimplare as fi inchis ochii, ar fi fost lumea intreaga: chipul unchiului meu de dimineata, chipul meu cind ajungeam seara acasa si chipul italianului cind aveam sa-i spun ca pianul era gata. In ultimele doua dimineti, de cind fusese adus pianul la atelier, cind eu ajungeam in capatul strazii, il zaream imediat pe unchiul meu sprijinit de poarta, asteptindu-ma. Arata vioi si, chiar de la distanta, incepeam sa-i disting surisul infantil. Cind ma apropiam cu cheia, ma batea prieteneste pe spate, iar imediat cum deschideam poarta, mi-o lua inainte si se ducea direct la pian. La sfirsitul zilei, nu a ramas la circiuma nici macar o data. Inainte sa urc pragul inalt al casei mele, il vedeam coborind strada, ferecat in gindurile lui, departindu-se in directia camerei in care locuia pe vremea aceea. Se lasa seara cind eu, in casa in care luam singur cina, umpleam ligheanul, iar, dupa ce imi aruncam pe fata doi pumni plini de apa, ma opream ca sa ma privesc in oglinjoara lavaboului. In adincul ochilor mei, zaream un sentiment pe care abia atunci incepusem sa-l cunosc si care ma facea sa inventez tot felul de vise. In simbata aceea, in timp ce mergeam, eram convins ca deja cunosteam entuziasmul pe care aveam sa-l gasesc pe chipul italianului cind aveam sa-i spun ca pianul e gata. Imediat cum am vazut pensiunea in capatul strazii, am intins pasul. Distanta dintre acesti ultimi pasi a fost mai mare.
Am batut la usa, dar nu mi-a raspuns nimeni. Am batut iar si a aparut o doamna dezinteresata, cu ochelari, care, in tacere, fara sa dea drumul usii, m-a privit din cap pina in picioare de parca m-ar fi intrebat ce voiam de acolo. Privirea ei mi-a facut zimbetul sa dispara. Am intrebat de italian si mi-a raspuns imediat ca domnul italian nu voia sa fie deranjat. I-am spus ca venisem cu vesti despre pianul pe care mi-l lasase la reparat; a continuat sa ma priveasca fix, in tacere; am insistat, si abia atunci m-a lasat sa intru. Cu o miscare din barbie, mi-a aratat un hol care se termina cu usa unui salon cu fotolii si milieuri crosetate, de dantela. M-a urmat si a asteptat sa ma asez.
Cind a iesit: pasii ei infipti in lemnul ceruit; a ramas absenta ei, controlind fiecare din miscarile mele. Aveam miinile asezate pe genunchi, simteam rumegusul fin care acoperea stofa pantalonilor si, de parca m-ar fi pindit ghivecele cu ferigi, de parca m-ar fi pindit perdelele, am stat linistit, incercind sa nu respir.
Chipul ei: aceeasi lipsa de interes; a intrat si a iesit timp de o clipa. A spus:
— Domnul italian va cobori intr-un minut.
Trecerea timpului m-a facut sa inteleg ca entuziasmul meu, comparat cu realitatea, era ridicol. Realitatea era sala aceea orinduita si veche. Entuziasmul meu era o iluzie pe care mi-o construisem singur, din nimic. Asezat, ma uitam la umbrele care cresteau din picioarele fotoliilor.
Atunci insa, viata mea s-a schimbat pentru totdeauna.
Anticipata de pocniturile scurte pe care le faceau scindurile podelei sub pasii ei usori, a intrat ea in incapere si s-a mirat la vederea mea. Eu as fi fost doar rusinat daca n-ar fi fost gingasia alba a chipului ei. Ea avea parul legat cu o funda, era o fetita si, pe chipul ei, era un miracol anume, puritate, pe care nu stiam sa il descriu. Ochii mari: cerul. Daca as fi fost suficient de aproape, cred ca as fi putut sa vad cum pluteau pasari inlauntrul ochilor ei, ar fi fost o luna de primavara inlauntrul ochilor ei: infinit. Ea era o fetita gingasa, iar privirea mea se asternea cu grija pe pielea gitului ei, pe umeri, pe sub rochia cu flori pe care o purta. Ea era o fetita gingasa si desculta: partea de jos a gambelor, gleznele fine, picioarele goale de parca n-ar fi atins pamintul. Sub privirea ei, am simtit o forta invizibila care imi purta mina in directia parului ei, care il facea sa alunece invizibil printre degetele mele, dar am ramas asezat si neclintit, cu ochii ridicati, imaginind toate acestea. Abia cind a trecut momentul acela si a intrat italianul, parfumat, pieptanat, am inteles ca eu eram un timplar cu corpul acoperit de rumegus, neras si cu miinile grosolane. Italianul i-a zimbit de parca ar fi salvat-o. I-a pus mina pe talie si i-a spus citeva cuvinte in italiana, care au facut-o si pe ea sa zimbeasca. S-a intors atunci spre mine si, de parca n-ar fi observat, si-a lasat mina pe mijlocul ei. Si-a lasat mina pe mijlocul ei. Vocea mea a fost cea care i-a spus ca pianul era gata, dar nu am auzit reactia lui, nu i-am vazut chipul, caci, desi priveam in directia lui, nu puteam sa vad decit mina pe care o lasase asezata pe mijlocul ei. Atunci el a zis sa mergem dupa pian si, in acelasi moment, si-a luat mina de pe mijlocul ei si a intrat femeia care, facind ochii mari, a trimis-o de acolo, ca sa faca ceva fara importanta. Ea a disparut. Dupa aceea, un moment gol. Cind am strabatut coridorul in directia iesirii, am inspirat tot aerul pe care am putut sa-l inspir, caci in aerul acela plutea inca parfumul trecerii ei. In tacere, asezat in caruta, alaturi de italian, am inaintat rapid pe strazi pina la atelier.
AUTORUL
Jose Luis Peixoto s-a nascut in 1974, intr-un sat din sudul Portugaliei, in regiunea numita Alentejo. Este licentiat in limbi si literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa. Inainte de a se dedica scrisului, a predat timp de un an. A scris poezie, proza, teatru si critica literara. A primit premiul Jovens Criadores (“Tineri creatori”) in 1997, 1998 si 2000. Iar in 2001, primul sau roman, Nenhum Olhar (Nici o privire), a fost distins cu Premiul Jose Saramago. Au urmat alte doua romane, Uma Casa de Escuridão, 2002 si Cemiterio de Pianos (Cimitirul pianelor, 2006). In 2003, intr-un proiect fara precedent, Peixoto si-a unit fortele cu membrii formatiei Moonspell, lansind, in acelasi timp, un album si un mic roman fantastic. Cele doua opere poarta acelasi titlu, The Antidote, si pornesc de la acelasi concept, conform caruia activitatea umana este supravegheata si condusa de o multime de entitati invizibile. Capitolele romanului semnat de Jose Luis Peixoto poarta aceleasi titluri cu piesele de pe albumul celor de la Moonspell.