Un moment rar de convergenta printre intelectuali, care il facea pe unul dintre conducatorii Congresului pentru libertatea culturii – organizatia dirijata de CIA pentru a coordona in vest ostilitatile Razboiului Rece pe plan cultural si a contracara propaganda sovietica – sa constate aparitia unor „anticomunisti comunisti” francezi si sa distribuie in mii de exemplare cele doua declaratii. Sartre insusi flirtase cu stalinismul si pledase pentru muzica angajata, mergind pina la a demonstra sofisticat rolul de ferment social, jucat la vremea sa, de… Clavecinul bine temperat al lui Bach.
In Ungaria anului 1956, Uniunea Compozitorilor se alaturase revolutiei anti-sovietice, iar intrarea tancurilor in Budapesta si reprimarea revoltei aveau sa duca la refugierea in Occident a peste o suta din membrii Filarmonicii din Budapesta. Congresul pentru libertatea culturii lua imediat initiativa constituirii unei noi orchestre, Philhamonica Hungarica, careia i se acorda din fondurile americane o subventie initiala de 70 de mii de dolari. Antal Dorati, fost elev al lui Bartok si Kodaly, fost asistent al lui Fritz Busch, stabilit din 1941 in Statele Unite si, in momentul revolutiei ungare, sef al Orchestrei Simfonice din Minneapolis, prelua titlul de director artistic al noii formatiuni. Dirijor principal era numit Zoltan Rozsnyai, dintr-o veche familie de editori muzicali, elev si el al lui Kodaly si Bartok, laureat in mai 1956 al Concursului de dirijorat de la Roma si care se refugiase la Viena impreuna cu muzicienii din orchestra budapestana. Rozsnzyai avea sa cladeasca Philharmonica Hungarica intr-o formatiune de concert exemplara in Europa, pentru a se stabili apoi in Statele Unite, fiind, in anii ’60, dirijor asistent al Filarmonicii new-yorkeze conduse de Leonid Bernstein si director muzical al Filarmonicii din Cleveland.
Printre interpretii cei mai cunoscuti care au parasit Ungaria anului 1956 s-a aflat pianistul Gyorgy Cziffra, ale carui memorii, Despre tunuri si flori, au fost publicate in 1977. Cziffra condenseaza bine, in ceva mai mult de o pagina, atmosfera momentului, ce avea sa-i modifice complet viata – si va redau citeva extrase: „In cercurile inalte, se vorbea despre trimiterea mea in curind in Uniunea Sovietica si, eventual spre sfirsitul anului, poate, chiar la… Paris. […] Pina atunci trebuia sa trec (sau sa trec inca o data?) proba focului, in sensul figurat si la propriu al termenului. In cadrul festivitatilor muzicale ce marcau anual aniversarea Marii Revolutii din Octombrie (pe care muncitorii si intelectualii tarii mele o serbau prin forta imprejurarilor cu obisnuita fervoare de unsprezece ani), unul din confratii mei de mare talent a fost rugat sa cinte, fara partitura, faimosul al doilea concert pentru pian si orchestra de Bartok, considerat pe atunci ca imposibil de cintat. Desi dispunea de sase luni pentru a-l invata, de teama unui lapsus, s-a decomandat cu trei luni inainte de data fatidica. In catastrofa, s-a apelat la bunele oficii ale unui mare pianist chinez (in acele timpuri fericite popoarele noastre erau prietene) si care avea reputatia de a fi invatat pe dinafara si de a le fi inteles in timp de numai 15 zile toate «panseurile» lui Mao. A avut nevoie de sase saptamini pina sa refuze si el. Asa se face ca am mostenit concertul si aceasta piesa stupefianta, pina astazi una din lucrarile cele mai complexe ale literaturii pianistice contemporane. Nu am acceptat cu placere, dar mi s-a dat de inteles ca de acest concert depindeau in mare parte angajamentele mele la Moscova, Londra si, mai ales… cel de la Paris. […]
Ziua cea mare a sosit; concertul a fost un triumf plin de prevestiri. In realitate, publicul era satul de exagerarile unui sistem ale carui divizii victorioase uitasera de unsprezece ani sa mai plece acasa. Muzica, in ciuda complexitatii aparente aproape dementiale, expresie a ordinii insesi… a fost primita de public asemenea unei magme in fuziune. Cei doua mii de oameni, de obicei atit de disciplinati, s-au revarsat din sala in strada intonind imnul national si distrugind in trecerea lor pe strazile si bulevardele invecinate orice insemn care nu purta doar culorile nationale. Poporul s-a revoltat si conducatorii (promotorii unei puteri si mai polizate decit cei din regimul de trista celebritate pe care il inlocuisera) au luat-o la fuga spre noua lor casa, pentru a fi instaurat un regim si mai «catolic» decit cel sub care traisem. Frontiera s-a intredeschis. In timp ce prin bresa se imbulzeau sa scape zeci de mii de oameni, explozia populara a fost reprimata rapid, iar noua ordine s-a grabit sa o faca uitata ca pe un «mic accident de parcurs». Nu raminea insa prea mult timp. Bresele in linia de demarcatie se inchideau deja. De data aceasta, eu am fost cel care am optat pentru exil. Eram, in sfirsit, pregatit pentru a-mi asigura conditia de om liber si de artist”.
O marturie dintre multe altele ce isi asteapta traducerea si in limba romana pentru a consolida o memorie reala, mereu subminata de frazeologie goala si oportunism politic zis civic-mediatic.