Capacitatea de inventie a criticului, expresia lui atit de plastica, traiectul epic imprimat comentariului critic, sensibilizarea ideii in sintagme si propozitii memorabile: toate trasaturile usor de inregistrat ale scrisului calinescian duc spre conturarea unei figuri a spiritului creator la antipodul celei de sobra linie clasica. Pe acest contur de exponentiala subiectivitate, pledoaria din Sensul clasicismului pare facuta de o “straina gura”.
Criticul ii ironizeaza pe aceia dintre scriitorii nostri care, cu o mistica excesiva a evenimentului, se vad coplesiti de propria materie epica si isi compenseaza – prin abundenta de fapte, prin inedit si exotism, deopotriva prin descriptie si “redarea” semiartistica a realitatii brute – deficientele de constructie si tipologie clasica. Universalul se naste, intr-adevar, din particular; dar, daca un clasic francez “ia ca pretext sau ca mijloc de reprezentare istoricul spre a formula universalul, care ii este a priori cunoscut”, scriitorul roman “incearca a desprinde din observatia momentului o schema universala, pe care in momentul inceperii romanului n-o are clara in minte”.
Exemplele oferite de critic sint elocvente si aproape strivitoare pentru atit de tinara literatura nationala. Modelul francez, cel spaniol ori cel furnizat de China (“Franta Extremului Orient”) sint, toate, rezultate ale unui proces indelungat, prin care o literatura se matureaza (sau se naste gata batrina, precum cea chineza) si devine constienta de sine. Autorul chiar precizeaza: “Cu greu scriitorul poate deveni clasic in mod spontan. El are nevoie de o educatie, si aceasta se capata intr-o societate clasica”. Prin urmare, deficitul constatat de critic in literatura romana contemporana lui are si o justificare obiectiva. Solutia calinesciana? Este una intreita: moderarea lirismului, limitarea subiectului si indreptarea intregului curs literar, de la sociologie si istorie, inspre psihologie caracterologica si umanitate canonica.
Tipicul (nu ineditul), regula (nu exceptia), categoria (nu situatia, intimplarea, episodul) reprezinta fundamentul si sensul clasicismului. Aparte de stilul clasic, de curentul atit de bine definit din istoria universala a culturii, e vorba aici despre un mod de a crea “durabil si esential”. Clasicismul din titlul si din cuprinsul sclipitorului eseu nu este unul istoricizat. E tipologic, moral, filosofic: o substructura unificatoare pentru epoci si scoli distincte; si regasita, in fond, in opera oricarui scriitor major (“marele scriitor se revela in ultima analiza un clasic”).
Din aceasta perspectiva, G. Calinescu insusi se prezinta ca o expresie creatoare a clasicismului. In romane, ca si in romanul unei literaturi care e Istoria…, intreaga materie epica si ideatica intra si curge in albia betonata a unor categorii prestabilite. Viziunea ordonatoare, sistematizatoare se impune, la marele critic, asupra naturii lui febricitante si histrionice.