Presa a taxat initiativa scurt: atentat la libera exprimare. Dar vilva stirnita a fost suficienta ca afacerea sa devina sursa de profit pentru rechinii showbizului. Frank Zappa a considerat, fara pic de indoiala, ca ingerinta este o forma de cenzura, si-a demonstrat-o la audiere. Judecind cazul in raspar, as putea spune ca exemplifica perfect functia stimulatoare a cenzurii. Daca profitul financiar impinge la progres artistic, te pomenesti ca e valabila si asertiunea despre cenzura cea buna!
Ideea etichetei cu rol de avertisment ar putea fi preluata pe discurile mai putin comerciale? (Ca sa nu zic de cele avangardiste…) De exemplu, un CD al trupei germane Amon Duul II ar putea fi vindut cu explicatia: “Muzica pentru cei care au de gind sa-si bata capul cu chestiuni abstracte”. Unul cu tipete “interpretate” de Yoko Ono: “Atentie – ascultarea acestor sunete poate conduce la harakiri!”. Un opus realizat de Grateful Dead: “Muzica pentru creierele dornice de calatorii nebuloase fara sa plece din asternut”. O realizare (oricare) semnata Bjork: “Atentie! Muzica absolut concreta pentru cei cu nervii tari!”. O noua versiune facuta de Roger Waters la The Wall (nu va crispati, deja ne-o pregateste!): “Atentie! Alta caramida va cade in cap!”. In fine, ultimul disc (dar nu cel de pe urma) Rolling Stones: “Atentie! Daca nu-l cumparati, iar vom fi (ce-am fost, si chiar mai mult decit) nesatisfacuti!”.
Pe un LP al lui John McLaughlin ce-am putea citi? “Atentie! Exces de sapienta!” mi se pare un “avertisment” onest, exact si logic. To the One (Mediastarz, 2010) este cea mai recenta “disertatie” filosofica a celui ce-a renuntat la emfaticul supra-nume Mahavishnu, dar n-a scapat de el! Sase compozitii noi, rafinate in vara lui 2009 si executate impecabil de trupa numita The 4th Dimension (adica John McLaughlin, chitara; Gary Husband, claviaturi si percutie; Etienne M’Bappe, bas; Mark Mondesir, tobe) alcatuiesc un disc de lungime clasica (aprox. 40 de minute). Este pura si superba… vrajitorie jazz-rock, fiindca demonstratie am tot zis pina s-a tocit. McLaughlin marturisea ca inspiratia ce l-a facut sa scrie piesele ii aminteste de inceputurile sale chitaristice, de muzica lui John Coltrane, de primele infruntari (si intrebari) ale eului propriu cu imensitatea necunoscuta a lui Dumnezeu si asa mai departe.
As putea opina ca lucrurile astea “se citesc” in discursul sonor, daca fraza n-ar suna… Ce cuvint sa asez in final? Discordant? Este un termen folosit in muzica. Fals? Falsitatea are haz intr-o interpretare live. Redundant? E, hai, ca nu-s profesor… Mereu ma tem de ridicol cind trebuie sa scriu despre muzica. A vorbi in loc de-a cinta este echivalent cu a fluiera intr-o catedrala (ca sa parafrazez spusa lui Arghezi referitoare la Eminescu).
Mi-a stirnit atentia coperta in tonalitate color apropiata de alb-negru, una foarte calda. Ilustratia genereaza o fermecatoare sugestie. Doua miini tin CD-ul master pe care se reflecta un sfert din figura unei femei cu ochi limpezi. Oare Unul, Cel caruia englezii ii mai spun si The Master, sa fie de fapt… Una?