Ma rog, nu chiar tot, dar au fost atitea zile cind prin cap nu mi-a trecut nimic si totusi m-am incapatinat sa scriu despre orice altceva. De ce e nimicul rau, de ce pauza, blancul, suspensia gindirii nu-s si ele demne de luat in seama? Atita m-am mai straduit sa fac apologia lucrurilor mici, incit am uitat de cel mai mic lucru cu putinta, nimicul. Cum sa nu conteze daca, atunci cind cineva te intreaba “ce ai?”, tu ii spui “nimic”, si de fapt le ai pe toate? “Nimic” e raspunsul cu care vrei sa scapi, cu care te eschivezi. “Nimic” e apararea impotriva stupidei “la ce te gindesti?”, “nimic” e fenta pe care o faci in fata intruziunii de orice fel in viata ta.
“Nimic” e pirueta, adapostul nostru. Din cauza lui se pot rupe mariaje si vraji, din cauza lui incep singuratatile. In functie de cit nimic putem inghiti, sintem ori depozite de dezolare, ori incaperi cu ferestrele deschise. Situatiile cele mai lipsite de speranta apar atunci cind “nimic” e insotit de o negatie, cind virtutile lui iau partea neputintei si a refuzului.
As vrea sa citesc studii despre nimicul din vorbele noastre, tratate savante de nimicologie, un ghid de conversatie pentru orice situatie din viata cotidiana (“la piata”, “la medic” etc.) in care se poate folosi cuvintul “nimic”, un index infinit de filme si carti in care nu gasesti absolut nimic, nici macar un singur lucru care sa conteze.
Ma poate ajuta cineva? Nimeni? Ei, cu “nimeni” e alta poveste.