Daca in Regatul cerului era mai multa metafizica si respect al adversarului decit forta fizica pusa in sprijinul razbunarii, Robin Hood pare prin comparatie un fel de Gladiatorul aterizat intr-o comedie romantica obtinuta din spalarea in mai multe ape a Imblinzirii scorpiei. Imi asum rautatea. Am asteptat cu nerabdare sa vad filmul. Ma gindeam ca, daca Robin Hood a avut experienta cruciadelor – cum spune legenda –, acest lucru i-a dat o anume pozitionare in economia universului si l-a modelat intr-un anume fel. Suna bine si ideea de intoarcere acasa dintr-o cruciada. Insasi ideea de Robin Hood e geniala, si nu ma refer la haiducie si la “luati de la bogati ca sa dati la saraci” sau la apropourile la criza mondiala, ci doar la faptul ca acest nobil cu un CV atit de bun a ales sa traiasca la marginea societatii, in libertate. Mi-ar placea sa vad un film la fel de epopeic despre un cetatean model din zilele noastre care alege de bunavoie viata de homeless.
Ridley Scott a scos cele trei filme la un interval de cinci ani. Pe drumul de la Gladiatorul (2000) la Robin Hood (2010), Regatul cerului se afla la mijloc, ca un fel de pliu, de luciu al apei care ajuta cele doua filme sa se oglindeasca unul in celalalt. Intr-o lume atit de obsedata de imagine incit tot mai multi oameni se lupta sa para ceea ce nu sint, suferind din pricina lipsei de amplitudine si de ecou a propriei vieti – opresati si de existenta publica a atitor vedete –, cinematograful face drumul inapoi (desi si asta e un truc), preferind bildungsromanele. Drumul anonimului Robin Longstride pina la legendarul Robin Hood nu diminueaza cu nimic statura lui Robin Hood, caci trucul e sa-l faca la fel de emblematic in orice situatie. Dar atunci cind acest erou – despre care lui Ridley Scott ii place sa creada ca a existat cu adevarat – e interpretat de Russell Crowe, credibilitatea chiar si a celor mai stravezii clisee e rezolvata de la sine. Asa ca ori iei Robin Hood drept ceea ce este, ori ba.
Niste ofuri
Chiar si asa, nu ne putem abtine niste ofuri. Ca Marion Loxley parca e interpretata nu de Cate Blanchett, ci de Katharine Hepburn interpretata de Cate Blanchett in Aviatorul. Ca prea uzata e placa seductiei prin tachinare si, daca avem pofta de ea, ne uitam la amuzantele dueluri verbale dintre Katharine Hepburn si Spencer Tracy din filmele de altadata. Ca de ce era iarasi nevoie de trama traumei emotionale traite de erou in copilarie cind si-a vazut tatal ucis – un motiv definitoriu pentru a lupta acum.
Printre lucrurile placute din film, in afara prezentei lui Russell Crowe, ne gidila placut vederea imaginii Londrei secolului al XIII-lea (cind Robin Longstride se intoarce cu coroana regelui defunct), carnalitatea confruntarilor armate din acea vreme cind razboiul era inca departe de atacurile chirurgicale de azi si, mai ales, reintilnirea cu Max Von Sydow, in sfirsit proaspat dupa atitea roluri de smecheri internationali din filme americane. Von Sydow, care il joaca pe socrul lui Lady Marion, are atita farmec incit te face sa inghiti pe nemestecate cliseele virite in procesul seductiei operate intre Lady Marion si Robin Longstride. Si William Hurt da bine, nu doar pentru ca il prind pletele si barba, ci pentru ca da greutate unui personaj nici prea original si nici prea prezent.