„Aseara, am avut parte de un verdict mai putin sever decit moartea, dar de un verdict care nu avea nimic de-a face cu o achitare: eu, Francois Weyergraf, care am realizat cinci filme si am publicat zece romane, sperii pe toata lumea”… Cui i-e frica de Weyergans si de ce? In primul rind al galeriei adversarilor se numara turma de sfinti Ioan asteptind incontinuu si prezicind o iminenta apocalipsa, cei ce traiesc in plina constiinta castratoare a importantei unei predici solemne: totul se darima, nimic nu mai e cum a fost, umanitatea isi traieste apusul… Cum sa nu te enerveze Weyergans, care se incapatineaza a vorbi despre lucruri minore, cum ar fi blocajul scriitorului, relatia cu mama, cu sotia, frica de moarte etc. Se pare ca, in ciuda a tot ce ne-au invatat milenii de literatura, ne intoarcem la vorba batrinului intemeietor de Poetica: tema mare face opera mare, tema serioasa ne da o carte serioasa. Si, Doamne, cite tepe nu s-au luat in stilul asta!
Ar mai fi un grup iritat de Weyergans: cei gata sa spuna, dupa prima pagina: „Iarasi psihanaliza, he’s so French!”. Lasam la o parte faptul ca Weyergans este, intr-adevar, very French, dar asta printr-o ironie cultivata fara ostentatie, atit de discreta, incit volutele sale psihanalitice nu sint, de fapt, nimic altceva decit bascalii insidioase la adresa scolii care l-a format (unul dintre primele romane ale belgianului are ca subiect chiar sedintele pe care le-a efectuat constiincios cu Lacan himself).
„Sintem la abia o zi de cind Delphine mi-a semnalat ca sperii pe toata lumea, si aseara (de sfinta Ingrid, un prenume pe care l-am rostit adesea pe vremuri), cind i-am spus ca fraza aceasta mi-ar putea folosi ca un bun inceput de roman, nu a fost de acord: «Nu te mai repezi la toate frazele mele. Nu e vorba ca inspaiminti pe toata lumea, ci ca toata lumea se sperie pentru tine». Si a adaugat: «Ii ingrijorezi pe oamenii care tin la tine», un alt bun inceput de roman, m-am gindit eu.”
Weyergans e exact asa cum n-ar trebui sa fie in lumea de azi
Weyergraf ar vrea sa scrie o carte despre vulcani. Ba chiar a luat si un avans pentru cartea de care nu s-a apucat inca. Ar vrea sa scrie pe tema asta tocmai pentru ca ii place sa viseze pe marginea calitatii viilor crescute in sol vulcanic, pentru ca vrea sa desarte in paginile cartii tot sadismul de care dispune… nu-l crezi nici o secunda in timp ce vorbeste. Iar vorbele despre sadism, ura, dezlantuire nu fac decit sa-l duca cu gindul la mama, rezultatul fiind nu psihanaliza ieftina, ci, din contra, judecata inteligenta, plina de bun-simt. Cind se asaza la masa pentru a scrie, asistam la un proces ce devine de-a lungul cartii familiar: incearca sa constientizeze exact ceea ce face, dupa care efectueaza primul pas spre evaziune – definirea actiunii: „Tocmai m-am uitat la termenul «proiect» in dictionarele mele. Iata primul exemplu dat de Petit Robert: «A face proiecte in loc de a actiona». Littre il citeaza pe Moliere: «Iar drumul e lung de la proiect la lucru». Ei bine, baieti, multumesc pentru ajutor! Cit timp am la dispozitie ca sa scriu Volcano? In ce zi sintem? Miercuri, 23 octombrie 2002, sarbatoarea sfintului Jean de Capistran, un sfint de care nu isi aduc aminte decit editorii de agende…”. Ati remarcat si pasul doi, nu-i asa: fuga din proiect se face pe usa din spate a onomasticii hieratice. Daca va spun ca in toata aceasta incilceala evazionista au loc povesti banale de dragoste, ca printre analize pline de acribie ale termenului „melancolie” intervine si istorisirea unei relatii de o luna demna de remarcat prin numarul de acuplari zilnice dintre cei doi participanti, ca o intimplare care, la Albert Cohen, de exemplu, s-ar fi transformat in irefutabil element lacrimogen la Weyergans e tratata cu o obiectivitate „lapona”?
Weyergans e exact asa cum n-ar trebui sa fie in lumea de azi: e snob, e estet, e intelectual pina-n virful unghiilor, e francez si, nu in ultimul rind, inteligent. Sa mai adaug la asta tendinta sa permanenta de a musca din confrati?
„Ca sa-mi mearga mai bine, ar trebui sa citesc, poate, carti precum Calmati-va stresul. Nu vreau sa cobor atit de jos. Acum vreo doua zile, in metrou, o femeie foarte draguta s-a asezat in fata mea si am vrut s-o invit sa cinam impreuna, ca sa-mi povesteasca viata ei, ceea ce m-ar fi scutit sa ma gindesc la a mea. Ma vedeam deja impreuna cu ea la Capri. Si-a scos o carte din geanta. Mi-a trecut orice chef sa-i vorbesc cind am vazut titlul: Succesul prin gindirea constructiva.”
Weyergans scrie literatura, iar Houellebecq cyber-apocalipse
In fine, Weyergans il naste pe Weyergraf, care, la rindul sau, il creeaza pe Graffenberg, pentru ca totul sa se intoarca, in logica circulara, de unde a pornit: o naprasnica pana de inspiratie pe care nu o poti exorciza decit prin scris.
Ironia e ca acele trei zile cu mama despre care cei trei autori-naratori vorbesc intruna nu se intimpla niciodata: ba da, dar in absenta mamei, si sint cinci, nu trei. Nu prea ai ce povesti mare lucru din cartea lui Weyergans. Ce e de povestit in cazul unui scriitor de 50 si de ani, care ramine etern copil, care ar vrea sa-si vada mama mai des etc. Este o „poveste” atit de simpla, atit de „mica”, incit poate parea ciudat, intr-adevar, ca a fost preferata caramizii apocaliptice a lui Houellebecq… Dar, ma rog, cind unul dintre protestatari se numeste Pivot, pe mine nu ma mira nimic. El e specialist si in fotbal, iar pina in ziua de azi nu s-a detectat care este, in cazul sau, le violon d’Ingres…
„Nu ar trebui sa mor inainte de ea, dar nu vreau sa moara inaintea mea. In plus, fata de alte renghiuri pe care vi le joaca, de cum va dau nastere, parintii va obliga pe toti, odata si-odata si cu exceptia cazului cind v-ati prapadi prematur, sa le urmariti inmormintarea.”
Avem, poate, de-a face cu duelul a doua conceptii total diferite: pentru unul (Monsieur W.), importanta si emblematica este apocalipsa individuala (moartea inevitabila a mamei, sa spunem); pentru celalalt (Monsieur H.), demna de pus in discutie e cea universala. Care este emblematica? Ce este aici literatura? Nu vreau sa raspund, pentru ca as fi extrem de subiectiv. Am fost, intr-adevar, atins de Platforma lui H., dar, dupa aceea, extrem de iritat cind reteta se repeta la fiecare roman. OK, am inteles, viata e de rahat, nimic nu conteaza, sintem niste pungi de excremente care se masturbeaza, traim singuri, murim singuri etc. Si ce-i cu asta? Prefer falsele lamentari ale lui W. De o mie de ori… De ce? Poate pentru ca si mie mi-e groaza de clipa mortii mamei, poate ca si eu imi admir cu groaza blocajul, poate ca si eu imi reprosez anumite telefoane pe care ar fi trebuit sa le fi dat si care poate ca n-ar fi schimbat nimic…
Poate pentru ca Weyergans scrie literatura, iar Houellebecq cyber-apocalipse. Iar eu nu sint nici cyborg, nici nu prefer masturbarea meditativa unei intilniri cu o femeie adevarata… Poate pentru ca nici eu n-am mai petrecut de mult trei zile cu mama.
Francois Weyergans, Trei zile cu mama, traducere din limba franceza de Dan Radu Stanescu, colectia „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2006