Habar n-am avut ca era mai simplu sa ramin la vatra, sa iau un troleu pe Calea Torontalului si sa fac citiva pasi in zona lui Dacia Service. Daca as fi zgarmanat cu o sapaliga ceva asfalt si sol si dac-as fi tras pe nari aer fierbinte de vara, mai c-as fi putut intra in pielea (cam de gaina) a infricosatei beizadele Dumitrascu pe cind avea 24 de ani. Asta, da mister. Caci ce cauta Cantemir la Timisoara in 1697 si ce grozavenie i-a fost dat sa traiasca? Nici nu v-ar putea trece prin minte. O stiu doar citiva istorici si eu, caci am fost datori a citi Istoria imperiului otoman, scrisa de voda in exil rusesc, insa si niscai cronici turcesti ce deapana povestea atacului ghiaur asupra vilayetului Temesvar.
S-o zic pe-a dreapta: din toata Istoria imperiului ottomanu, crescerea si scaderea lui, cu note forte instructive, de Demetriu Cantemiru, principe Moldaviei, tradusa de dr. Ios. Hodosiu, Bucuresci, Editiunea Societatei Academice Romane 1878, n-am biruit decit partea a doua si cel mai mult mi-a placut asediul Timisoarei. Spre a deslusi eposul, sa raspundem intii la intrebarea cine era pe atunci in cetate? Ia, cin’ sa fie? Bine mersi, turcii, de aproape 150 de ani. Si, in chiar vara lui 1697, insusi Dumitrascu Voda, in chip de insotitor al sultanului. Numai ca in vreme ce Pico della Mirandola al Moldovei deambuleaza prin bazar, sultanul Mustafa ia o batuta ca la carte prin smircurile Tisei. In zori, cu ochii tinta spre soare, isi face o rugaciune, isi schimba vesmintele si calul si, astfel deghizat, se indreapta cu estrema celeritate spre Timisoara, crezind ca va gasi adapost intre ai sai. Ajunge tocmai spre seara la portile cetatii, dar, sapraiz, nerecunoscindu-l, belglerbegul, adica gubernatorele, in mijlocul agitatiunei ce tormenta pe soldati, nu-l lasa a intra. Dupa ce se incredinteaza ca cel ce bate smerit toctoc la porti e insusi marele sultan, il strecoara in secret pe Poarta Turnului insingerat, il duce pitulis pe ulicioarele intortocheate, pina ajung in citadela, unde il adaposteste intr-un loc nici pina azi dezvaluit.
Numai ca alt dezastru ameninta cetatea: foamea si setea. Ienicerii, spahiii, ba chiar si azapii mai sa-si ia gitul pentru o picatura de apa sau o imbucatura. Atunci, in glodurile Timisoarei, savirseste Inorogul o mirsavie de care-si va aminti mereu, spasit, cu secreta orore. Care-i cumplita fapta pe care o dezvaluie viitorul domn al Moldovei intr-o nota de subsol din Istoria imperiului otoman? Ca sa va dau putin in clocot, transcriu motamo (deci in stilul harnicului traductor, gata pregatit pentru conu’ Iancu) doar inceputul, de la p. 714: De cite-ori mi aducu aminte de confusiunea deplorabile de atunci, totdeuna me coprinde o secreta orore. Despre „greata in suflet” care-l cearca pe Cantemir cind e gata sa repauzeze taman la Timisoara dintr-o minciuna innocenta, dar necessaria in acele impregiurari, veti afla abia in numarul urmator. De ce? Pentru ca pircalabul Gheorghita dadu porunca aspra: nu mai mult de 3500 de semne! Hai, 3840, ca-i sarbatoare.