Dar in general, din copilarie pina nu demult, dincolo era ceva abia intrezarit dupa un gard din fier forjat, inchis cu o poarta, de pe strada Rusu Sirianu din Timisoara. Mister, infiorare, tarim interzis, casa din turta dulce de unde iese vrajitoarea. Un fel de metafora pentru ce-am dori si nu se poate. Exact cum inainte de Revolutie spuneam despre cineva care emigra sau fugea peste granita ca a plecat dincolo. Poate asa s-o fi gindit si Gheo in romanul lui, cind ii pune pe cei patru prieteni din copilarie Paul, Marius, Leo si Cristina sa tot treaca frontiere vazute si nevazute, sa plateasca ce e de platit la vami, pina cind trei dintre ei chiar trec dincolo. Adica mor.
Ce-as vrea eu sa scriu acum despre carte nu seamana citusi de putin cu o cronica literara, ci cu un chiot de bucurie simplu si clar, asa cum a sunat probabil primul telefon pe care i l-am dat lui Gheo cind am ajuns la jumatatea romanului si i-am spus ca e fortos, ca are trei perechi de plamini, ca-i de la artileria grea, ce mai! Era inca la Iasi, se pregatea sa urce in trenul de Timisoara si sint sigura ca vorbele mele i-au mai alinat cele 17 ore de zvircolituri cu CFR-ul. Dupa cum sint si mai sigura ca asa ar trebui facut intotdeauna: chiar daca nu scriem cronici si recenzii, sa le spunem celor pe care ii citim, prieteni sau nu, ca ne-au placut cartile lor (daca ne-au placut). Sa nu ne fie greu sa punem mina pe-un telefon sau pe-un computer si sa dam liber la bucurie. Revenind acum la Noapte buna, copii! L-am prezentat in 3 iunie intr-o librarie timisoreana (alaturi de Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Robert Serban) si am vorbit (toti) cu entuziasm. Atunci am incercat sa explic ce cred ca stie Gheo sa faca atit de bine aici incit la capat din miinile lui iese o masinarie care te lasa paf. Ce zic masinarie! De-a dreptul un Corvette rosu, masina viselor americane, zdronganita pe drumurile romanesti.
Deci ce-i iese meseriasului Gheo? In primul rind o poveste cap-coada, cu suspans si toate cele, in asa fel incit sa-ti tii respiratia si sa nu mai lasi cartea din mina. Story, asadar, apoi constructie beton, personaje, dialoguri, cam tot ce-i trebuie, cred eu, unui roman “clasic”. Dar mai e ceva, care s-ar numi pompos miza. E si ea acolo, la suprafata, ivita din tema, din teme la vedere, dintr-o perindare a marilor si micilor istorii care fac pulbere vietile celor patru prieteni din Teicova banateana, risipiti prin lume. Dar miza despre care vorbesc e mai ales in subterana, ca un metal pretios, bine ascunsa. Un fir de dibuit ar fi faptul, firesc ca apa si aerul, ca romanul incepe (si se incheie) cu pogorirea a doi mosuleni facatori de minuni, Dumnezeu si Sfintul Petru, in Moldova, la Iacobenii Noi si Iasi, unde se infrunta cu Omul Negru, misteriosul domn Dunkelman, pe viata si pe moarte. Pe viata si moartea celor patru prieteni si a oamenilor din preajma lor, ale caror destine le tes si destes. Dar chiar asta face si Gheo, ca un unchies sfatos si cumpatat: urzeste vieti de hirtie, le trece de pe-un tarim pe altul, mereu dincolo, pina la liman, Dumnezeu stie cum.