De fapt, daca as fi stiut exact ce poate sa-mi spuna “peri-”, poate as fi adunat “peri” si “patetic” si as fi gasit solutia corecta. Pina la urma n-a mai fost nevoie, pentru ca in aceeasi seara, o prietena a strigat catre doi amici care ba mergeau, ba se opreau in mijlocul drumului: “Hai odata, peripateticilor!”. Iar la citeva zile dupa, am gasit in numarul pe mai din “Magazine Litteraire” un articol semnat de Pierre Assouline despre patru carti aparute aproape simultan in Franta. Ele se numesc asa: L’Apprentissage de la marche (Jean-Louis Hue), En avant, route! (Alix de Saint-Andre), Esthetique de la curse a pied (Daniel de Roulet) si Marcher, une philosophie (Frederic Gros). Toate sint elogii ale mersului pe jos, facute cu eruditie si stil de francezi, care au atitea sinonime (imperfecte) pentru “a se plimba cam fara scop”: baguenauder, deambuler, errer, faineanter, flaner, lambiner, musarder, trainer, vadrouiller, vaguer.
Si noi avem a hoinari, a rataci, a colinda, si cu toate astea nimeni n-a scris pina acum o lucrare groasa, academica si poetica, o lauda adusa mersului pe jos. Mie mi-a fost de-ajuns s-o vad pe Fanny Ardant filmata de Anne Fontaine in Nathalie ca sa-ncep sa ordonez in minte tipuri diferite de mers, mersul topait, cel in zig-zag timid, mersul cu platfus, pasii care intra in asfalt, mersul bubuitor, cel pe virfuri si cel hiper elegant, atit de feminin si de greu de imitat al lui Fanny Ardant, cu un picior pus exact in fata celuilalt, urmind o linie imaginata de virful pantofilor cu toc si urmata credincios de privirile spectatorilor. “Ingeri pasind pe pamint. Heruvimi si serafimi”, crede Maira Kalman c-ar fi oamenii care trec pe linga ea pe strada in fiecare zi. Despre aceasta fraza si despre una din cele mai pretioase carti aflate in posesia Enticlopediei, saptamina viitoare.