Un episod din carte dintre cele mai reusite prin simplitate si autenticitate este acela in care apar doi batrini (ei sint de fapt popularul “duo” Dumnezeu si Sfintul Petru) intr-o poveste electorala sateasca. In acesta, preotul pregatea un clip pentru alegerile pentru primarie. Unul dintre batrini chiar intra in filmarea cu pricina, jucind rolul unui supus enorias al preotului cu ambitii politice. Vom afla spre sfirsitul cartii ca preotul cu pricina, dupa strania intilnire, nu a mai candidat, spre furia coanei preotese. Cei doi batrini ajung apoi la Lisaveta, sotia unui tip care fusese soldat la vama inainte de ‘89, la Timisoara, unde intilnise trei adolescenti care incercau sa fuga etc. Asta e una dintre calitatile cartii: povestile au cusatura la vedere. Un roman de mari dimensiuni, pe care Gheo l-a croit nu prin ascunderea traditionala a firului narativ (aici in intelesul lui de “fir” la propriu) in dulcele mit al coincidentelor si hazardului romanesti, ci prin lipirea aproape mecanica, decupaj tipic pop-cultural utilizat intens de regizorii de film mai ales.
Colajul vrea sa prinda tot soiul de extreme, America si Estul, Banatul si Moldova, scriitorul si afaceristul. Dumnezeu si Diavolul. Acesta din urma e intruchipat de un afacerist detinator de fundatie, sponsor al artelor frumoase, din galeria indivizilor cu discurs managerial-artistic. Cele doua parti se intilnesc fata in fata la o masa, intr-o taverna ieseana, in visul unui scriitor mort de beat. O divinitate cu aparenta rurala, umila, smulsa din cartile de snoave. Si un diavol decupat din cartile de self-help si din scolile de vara pentru motivarea businessmanilor. Gheo nu intervine asupra personajelor, nu are ambitii sa propuna “caractere” sau personaje originale. Le ia de-a gata, cu toata paradigma lor culturala, si le pune sa joace pe aceeasi scena.
Rotitele scriiturii au o logica de top pop generalist. Eu in cheia asta am citit cartea. Numeroasele referinte popculturale m-au indreptatit s-o fac. Un personaj e innebunit de Prince si Little Red Corvette, pina si filmele porno pomenite in roman, in care o eroina ajunge sa joace la un moment dat, sint filme care au fost produse in realitate si pe care autorul le descrie cu umor sau cruzime. Sau amindoua. Radu Pavel Gheo face precizarile la sfirsitul romanului: ce e real si ce nu e trecut acolo. Revin la top.
Paulica o spioneaza acid
Trei copii (ma rog, aflati in pragul adolescentei), doi baieti si o fata se ascund in barul dezafectat al bunicului unuia dintre ei, pun frumos radioul pe tejghea si asculta topul vestic “Hit Diskomer” difuzat de un radio sirbesc. Ei ii place mai mult Michael Jackson. Ceilalti doi se lasa tulburati de prezenta fetei in maniere diferite: Marius e amorezat complet si ii cinta in struna, Paulica o spioneaza acid (va fi scriitor) si o ironizeaza tot timpul, in numele lui Iron Maiden si a “adevaratei” muzici. Iar fata incearca sa le bage pe git un al treilea, cel pe care il iubeste, un timisorean, deci orasean, deci arogant, deci de nesuportat pentru baietii din Oravita. Topul vestic este o tesatura de stiluri, de pop adevarat si junk, de comentarii acide si laudaroseniile adolescentine interminabile. In curgerea topului se insinueaza si alte povesti, divagatii, ba chiar si o poveste SF a lui Paul (sa amintim ca SF-ul e unul dintre domeniile forte ale autorului – Gheo nu doar a scris SF, a scris si despre gen o carte consistenta). Cei trei, izolati perfect, cu muzica in urechi, sint punctul zero, punctul paradisiac – de acolo totul nu se poate decit deteriora. Trupa Police e pe primul loc, dar primul loc inseamna si ca emisiunea preferata se termina si incepe lumea de afara sa intervina: Leo, iubitul Cristinei, e unul dintre declansatorii destinului zbuciumat, si el un personaj-cliseu destul de interesant. Leo e tipul plin de initiativa, care trebuie sa duca o treaba pina la capat, care nu e asa de innebunit de muzica Vestului, dar care sacrifica tot ca sa ajunga acolo.
Am luat drept reper doua momente din biografiile celor trei tineri care fug in America, Marius, Leo si Cristina: un viol groaznic in Romania si apoi alunecarea in pornografie in America. La lansarea de la Bookfest am simplificat intentionat punind in fata cele doua lumi: violul romanesc (cel concret din anii ‘80, dar romanul lui Gheo nu are imagini mai incurajatoare pentru anii tranzitiei) si pornografia vestica. Am facut-o artificial, simplificator tocmai pentru a verifica reactiile si pentru a cerceta cum rezista romanul la un astfel de enunt. Am constatat ca opozitia viol-pornografie nu rezista fara elementul nostalgie-dupa-copilarie. De fapt, intregul roman contine momente in care ingenuul, naivul, copilarescul actioneaza ca un cenzor continuu al prezentului. Inclusiv personajele Petru si Dumnezeu nu fac altceva decit sa apara si sa ocupe peisajul, sa modifice mersul lucrurilor prin simpla prezenta. Cind Marius apare mai tirziu in America, dupa ‘90, in apartamentul lui Leo si al Cristinei, el are rolul de a le reaminti pentru ce au venit acolo si, mai ales, e un vector nostalgic care ar vrea sa se reapropie de Cristina – iar asta produce moarte si remuscare. Marius este eliminat incet din joc si din casa lor, iar drumul catre pornografie si destin tragic este deschis.
O cadere de acord
O imagine memorabila insoteste aceasta dezradacinare completa prin care trece Marius in casa celor doi: “Se simtea ceva in aer cu fiecare zi ce trecea, ca si cum Marius s-ar fi umflat incetul cu incetul, ocupind din ce in ce mai mult spatiu in livingul lui Leo si al Cristinei, iar ei se impiedicau tot mai des de el”. Adultii pe care ii leaga doar copilaria, dar si o trauma comuna, nu mai au loc unii de altii, nu se mai pot stringe ca in birtul din satucul Teicova, unde sa traiasca sentimentul de nemiscat, de liniste eterna, putin bruiat de mici dorinte de un Kent sau de niste blugi buni. “Umflarea” lui Marius este imaginea-cheie pentru inadecvarea totala a oamenilor nu neaparat la spatiul in care traiesc, ci la propriile biografii, la orasele in care traiesc, fie ca e la Iasi sau la Los Angeles, la vechii prieteni. Regasirea dintre Marius si Paulica este de fapt o cadere de acord ca nu mai au nimic de impartit impreuna. Unul si-a luat Corvette-ul, celalalt a devenit scriitor intr-o lume de o meschinarie cumplita, pe care Gheo o autopsiaza fara mila (doamna secretara poeta de la revista literara din Iasi, iarasi un personaj decupat cu umor si trintit in carte fara mila). Amindoi s-au “umflat”, nu mai au loc unul de celalalt, ce era vis frumos in copilarie are acum statut de piatra de moara. Pentru a rezista, copilaria, trecutul ingenuu trebuie ingropate. Cine insista cu nostalgia intra in zodia fatalului, a destinului tragic. Culmea e ca singurul dintre cei patru care se desprinde de trecut cit de cit, care nu e bintuit de spectrul pierderii complete a linistii din Teicova, este chiar bietul Paulica, scriitorul. El colectioneaza povestile, dar tot el a fost tot timpul tipul de pe margine – pina si cind cei patru s-au hotarit sa fuga la sirbi, pe Paulica l-a pus la pat o boala “salvatoare”.
Am citit in literatura romana contemporana multe texte atent scrise, bine tinute in chingi estetice, dar principala mea problema cu ele a fost motivatia lecturii. Important e la Gheo ca gaseste acea neliniste minimala pentru cititor, nelinistea care sa-l faca sa dea pagina. Nu e nici impecabil construit, unele povesti pot pacatui prin lungire excesiva sau prin supraexplicitare si repetitie – un pacat cumva inevitabil al povestitorului contemporan intoxicat de atitea medii ale povestirii redundante si sacadate (tv, internet etc). Nimeni nu mai are timp de subtilitati. Gheo vrea sa se asigure ca am inteles fiecare poanta, fiecare intorsatura de situatie, fiecare legenda urbana sau scena prea marcata local. Uneori, romanul pare sa fie posedat de Paulica, personajul scriitor, urmind indicatiile detinatorului de fundatie care ii ofera o bursa, dar si citeva indicatii: fii explicit, scrie pentru export. Chiar daca unele personaje ramin in aer, chiar daca unele radiografii par prea decupate dupa tiparul cinic-blazat-repezit al ziaristului roman, Noapte buna, copii! nu tradeaza nici o clipa dorinta deschisa de captare a atentiei. E un roman candid in relatia lui cu cititorul, nu doreste sa-si camufleze nici metehnele, nici mesajele in falduri retorice.
Coloanele sonore ambulante
Si daca povestea va enerveaza, tot veti duce lectura pina la capat. Gheo are modul sau unic de a comunica direct si fara prea mult ritual literar cu cititorul. Am avut eu insumi momente de nemultumire, am avut pasaje care nu mi-au placut, care mi-au lasat senzatia de previzibil si lungit. Dar niciodata n-am simtit ca autorul mi le-a virit pe git orgolios, cu ginduri de marire si umflare in pene. Poate ca sint contaminat in judecata si de faptul ca il cunosc pe autor si l-am urmarit dintotdeauna cu tot ce a facut. Dar dupa lectura romanului mi-e foarte clar ca am ramas cu o viziune inchegata, puternica a unui romancier asupra vietii noastre in ultimii 30 de ani. Va indemn de aceea sa cititi romanul – e un start pentru formularea propriei naratiuni. Sau o modalitate de a va recompune istoria foarte recenta din fragmente pop, filme, excitanti vizuali.
Sintem niste coloane sonore ambulante, sint convins de asta, sau, mai curind, niste hard-uri ambulante pe care se string de toate alandala, de la reclame, la hituri disco si pornografie, sintem compoziti pop. De aceea imi va ramine bine imprimat in memoria literara personajul Marius virusat de Prince cautind razbunare in al sau Corvette ratacitor. Si de aceea Noapte buna, copii! e o reusita.
Noapte buna, copii!,
colectia “Ego. Proza”,
Editura Polirom, 36.95 lei