Am vazut atunci o multime imensa de oameni plingind cu lacrimi grele, sfisiindu-si hainele de disperare. Am vazut un reporter de televiziune nord-coreean, care-si declama uriasa tristete si, la un moment dat, izbucnea el insusi intr-un plins covirsitor. Mai tirziu, aveam sa aflu ca deasupra Phenianului se adunase un stol urias de cocori, asa sustinea Partidul, veniti sa-l ridice la cer pe Marele Conducator. Vazind insa multimea sfisiata de durere, cocorii au renuntat la ideea lor. Au lasat in seama Partidului glorificarea lui Kim Ir-sen. Iar ea s-a produs. Presedintele mort a fost depus intr-un mausoleu. Pe un podium, in acelasi mausoleu, salasluieste pentru vecie, alaturi de moastele tiranului deificat, si o masina: Mercedesul sfint folosit in mod oficial de Marele Conducator.
Nu fac trecerea spre Romania. Acordati-mi rabdarea voastra pentru a continua, pret de un articol, sa va mai ofer citeva imagini scrise din aceeasi Coree de Nord. Au urmat, dupa 1994, ani de foamete cumplita. Intr-o tara cu 23 de milioane de locuitori, in acea perioada se presupune, caci date certe n-avem, ca au murit in jur de 3 milioane de oameni. Extrem de rarele imagini ce au parasit granitele ne arata sumedenie de copii scheletici, oameni morti pe strada, umbre firave batindu-se pentru a aduna de pe pamint citeva boabe de orez amestecate cu praf.
Din aproape la fel de rarele povesti ale putinilor evadati din lagarul nord-coreean, am putut afla, totodata, despre executiile publice ale unor presupusi oponenti ai regimului lui Kim Ir-sen si, mai apoi, ai regimului fiului sau, Marele General Kim Jong-il. Printre cei executati se aflau oameni care sprijinisera evadarea altora din iadul nord-coreean, numit de conducatorii sai paradis. Altii, mai “norocosi”, nu erau executati: erau trimisi in lagare de exterminare. Acolo mai cistigau citeva luni de viata, inainte de a fi omoriti pentru ca indrazneau, poate, sa ascunda de autoritati un sobolan pe care, in lipsa alimentelor, isi propuneau sa-l manince. Vina acestora era, de multe ori, ca fusesera “descoperiti” drept rude ale celor executati: sotii, parinti, chiar copii.
M-am intrebat, revenind la prima imagine oferita, aceea cu plinsetele sfisietoare ale poporului la moartea tiranului, daca durerea oamenilor era reala; asa parea, o asemenea suferinta era imposibil de jucat. Am vazut recent, printre alte documentare despre Coreea de Nord, unul realizat de National Geographic: un renumit chirurg nepalez, Dr. Ruit, primise permisiunea de a intra in “statul secret” pentru a opera pacienti care-si pierdusera partial sau total vederea. In zece zile, in jur de o mie de operatii. Dureros pina la lacrimi era momentul redobindirii vederii de catre pacienti. Fiecare avea o singura grija: aceea de a-i multumi, plingind amar, Generalului Kim Jong-il. Si, la rindu-le, pareau extrem de sinceri.
Printr-o presiune manipulatorie ce dureaza de peste 60 de ani, constiinta individuala a membrilor unui popor intreg a fost “eradicata”. Toti sint unul. Iar acel unul, terorizat, redus la o existenta de sclav, dependent 100% de stat, in ciuda filosofiei oficiale “Juche”, care pledeaza, perfid, pentru auto-determinare, nu mai are cum sa gindeasca cu propria-i minte. Suferind la extrem, el, unul nord-coreean, iubeste urind, uraste iubind – si e complet dependent, in acest sentiment amestecat, covirsitor, de ceea ce i se inoculeaza cu privire la Liderul sau.
N-am incercat aici o lectie de politica internationala. Nu am vreo pretentie in sensul asta, insa rezonez puternic la acest tip de suferinta uluitoare, care sterge contururile sentimentelor. Zilele trecute, l-am vazut si pe fotbalistul nord-coreean Jong Tae-se plingind in momentul intonarii imnului tarii sale, dinaintea partidei cu Brazilia, de la campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud. Si nu mi-am mai pus problema sinceritatii sau a prefacatoriei. Jong Tae-se a plins, cred eu, pentru ca trebuia sa plinga. Iar imperativul venea din el insusi, din creatia apologetica indusa de cei care au “faurit” timp de saizeci de ani Coreea de Nord.
Apoi am realizat ca lucrurile despre care v-am povestit mai sus se intimpla si acum acolo, caci Kim Jong-il e la fel de puternic ca intotdeauna. Si recunosc ca n-am mai putut fi la fel de interesat de soarta motiunii de cenzura din Romania, de circul din parlament, nici chiar de criza noastra cea de toate zilele. Caci, in ciuda manipularilor la care sintem noi insine supusi, macar noua ne ramine senzatia ca, traind asa cum putem, traim totusi.