Pentru aceasta inclestare ne trebuia o masa profesionala. N-a fost greu s-o gasim, odata ce-aveam in cascioara noastra spatiul adecvat pentru ea. Am mingiiat-o cu privirile la Decathlon, bucurindu-ne de albastrul ei proaspat; am probat-o in mijlocul magazinului frantuzesc, printre clienti care jucau baschet si pescari verificindu-si unditele. Daca Decathlon e o splendoare polisportiva, masa noastra viitoare, Cornilleau, devenea centrul albastru marin al minunii.
Curind aveam s-o gasesc pe jos, in subsolul de-acasa, sub forma unor subansamble ce se cereau asamblate. Intotdeauna aceste operatiuni de montaj ma solicita prea mult pentru a le da curs. Sint nepriceput, stingaci, atehnic. Astfel ca “supervizam” actiunea executata de o sotie devotata si un baiat entuziast. Treaba mergea ca unsa, Cornilleau se intrupa. Deodata, insa, motorul s-a gripat, ritmul a devenit sincopat. Lucrurile pina atunci usoare pareau cam dificile. Capul familiei a fost solicitat, nu pentru a gindi asupra procesului, dar pentru a pune osul la treaba si a insuruba piulitele. Zis si facut: am pornit la atac, hotarit sa ispravim cit mai repede. Piulita pornea a se invirti usor, ca in joaca. Dupa doua-trei rotatii, se intepenea. Am luat cheia, apoi patentul, apoi surubelnita. Cu chiu, cu vai, unul tinind contra, altul invirtind in pofida tuturor obstacolelor si rezistentelor, am incropit un sfert de masa. Michelangelo pictind Capela Sixtina s-a chinuit probabil mai putin decit familia iubitoare de ping-pong bagata pe sub placile si picioarele de masa in statu nascendi.
Un vecin priceput fu chemat in ajutor. Placerea lui de a monta orice, oricind era vizibila. Avea nu numai dexteritate, ci si scule. Detinea si ceea ce se numeste viziune, “gindind” masa atit in faza finala, cit si in acestea mai jalnice, intermediare. Curind insa, vecinul lua in piept problema noastra. Blestematele de piulite frantuzesti “incepeau” bine, dar se “stingeau” curind din miscarea lor circulara. Familia reunita isi amintea, ca prin vis, ca in primul sfert de ora al montarii totul mersese snur. Patentul, cheia, surubelnita – a quoi bon? Degetutele noastre fusesera arhisuficiente pentru a insuruba aceste piulite care, acum, ni le zdreleau…
Incepusem sa cred intr-o personalitate a piulitelor, intr-un capriciu al lor: cind vor sa se invirteasca, se invirtesc. Cind nu, nu. Sau poate ca depasisem ora la care, in Occident, se lucreaza la montaj? Poate ca sindicatele frantuzesti le imprimasera acest reflex, de a se impotrivi, obstinate, oricarui client din fostul lagar socialist care incearca sa le utilizeze in afara programului?
Masa era tot pe jos, intr-o stare aproximativa de agregare. In calea visului meu stateau aceste micro-fatalitati, intepenite pe la mijlocul surubului norocului.
Dupa ce le-a studiat atent citeva minute si le-a introdus reperele in computerul din cap, vecinul hipercompetent a ridicat acuzator punguta cu piulite de la Decathlon sub becul incandescent: “Nu-s bune.”