– Fragment –
Am primit o alta comanda, dar nu voi incepe imediat sa pictez. In afacerea asta a mea, e bine, din cind in cind, fara a abuza de tactica, sa aratam ca nu sintem disponibili. Daca cineva vrea sa i se faca portretul, iar pictorul spune imediat “va stau la dispozitie”, clientul, mai mult ca sigur, va fi deceptionat. Noi, portretistii, trebuie sa fim isteti. Regula de baza consta in a privi persoana care doreste un portret ca pe un bolnav. Ce face bolnavul? Bolnavul da telefon la medic, la asistenta medicului, si i se programeaza consultatia peste trei saptamini: vreti o satisfactie mai mare? In timp ce asteapta, bolnavul se simte la fel de important ca si medicul care-l face sa astepte: se simte mindru ca are un medic atit de cautat, se preocupa de treburile unei entitati timp de trei saptamini inaccesibile, inainte ca, in sfirsit, sa-l poata primi, sa-l vada, sa-l asculte, sa-l palpeze si sa-l trimita la analize si investigatii. Si sa-l vindece, daca e posibil. Dar asteptarea, in astfel de cazuri, inseamna deja pe jumatate vindecare. Dupa cum se stie, numai saracii mor din pricina lipsei de asistenta medicala.
Nu difera modul in care se petrec lucrurile cu munca de a face portrete, desi, in cazul asta, exista un avantaj suplimentar, si anume cel caruia i se va face portretul dispune de citeva zile in plus ca sa se pregateasca. Va avea grija de aspectul sau, se va stradui sa nu apara cu un aspect inferior, inclusiv din punct de vedere psihologic, pentru ca acest portret va fi un examen atunci cind va fi trecut vremea examenelor. Iar cind va avea loc prima sedinta, viitorul portretizat se va uita la pictor asa cum cred eu ca e tentat sa-l priveasca pe duhovnic cel care se spovedeste si bolnavul pe medic: ce secrete si mistere vor intilni secretele si misterele? la ce cuvinte se vor adauga cuvintele mele? ce chip a fost aici inainte de al meu? cine s-a aflat aici inaintea mea? Bune argumente, toate, ca sa-l faci pe client sa astepte. Si totusi, am nevoie de bani. Pina si viata asta a mea linistita, putinele iesiri, acest stat acasa si pictat (scris, de citeva luni), faptul acesta simplu de a respira, faptul acesta de a minca, pusul acesta de haine pe corp, vopseaua asta pentru pictura, iar acum cerneala pentru scris, automobilul acesta pe care nici nu-l folosesc asa de mult – chiar si asta presupune bani, cere bani in fiecare moment. Nu sint niste luxuri ale mele, viata e tot mai scumpa. Toata lumea se plinge. E adevarat ca nu-mi trebuie prea mult ca sa traiesc. Daca va fi nevoie sa ajung la acest punct, stiu ca mi-ar ajunge patru pagini (voiam sa scriu pe pereti), un pat, o masa si un scaun. Sau doua, ca sa nu tin in picioare un musafir. Si sevaletul – daca tot trebuie sa fie asa. Copilaria mea si perioada adolescentei, o spun acum, n-au fost usoare. Stiu cite ceva despre privatiuni. In casa parintilor mei (au murit amindoi), banii n-au fost din abundenta, iar mincarea nu prisosea. Casa aceea n-a fost timp de citiva ani (multi pentru copil) decit o singura camera, plus ceea ce se numea, in limbajul specific inchirierilor de case de atunci, spatiu servind de bucatarie, care, pentru mult timp, a fost doar asta: abia mai tirziu a inceput sa serveasca si de altceva, de baie, atunci cind construirea de bai a devenit ceva firesc. In orasul acesta care e Lisabona, pe cind erau inca putine si mici cartierele de baraci de carton, cind marginalizarea locativa insemna curtea si ferma din suburbie, nu erau rare casele mari unde un singur jgheab in bucatarie servea pentru toate laturile si dejectiile, atit lichide, cit si solide. Se foloseau oalele de noapte in camera fiecaruia, iar femeia din acele camere ducea oala in bucatarie, dupa ce anunta, ca sa se indeparteze celelalte femei si copiii. Pe culoar, femeia ducea oala acoperita cu o cirpa, nu atit din pricina mirosului, pe care o cirpa n-ar fi reusit sa-l retina (toata lumea se cunostea astfel dupa miros), ci dintr-o simpla si ingenua decenta, dintr-o discretie, o pudoare care, azi, dupa atitia ani, ma face sa dau incet din cap si sa zimbesc.
Probabil ca imbatrinesc. Pentru ca viata e scumpa, ma face sa-mi amintesc momente dintr-un trecut care costa mult. Poate ca ma erijez in creditor pentru tot timpul vietii mele, in ochii mei doar, si asta nu e bine pentru echilibrul psihologic. Nimanui sa nu-i fie mila de sine, aceasta este prima cerinta a respectului uman (contradictie: nimeni nu va simti compasiune pentru ceilalti daca nu si-a dezvoltat compasiunea fata de sine). Dar este, fara indoiala, un semn de imbatrinire (daca nu gresesc cartile) aceasta usurinta cu care fapte indepartate, atit de lipsite de insemnatate, se ivesc dintr-o memorie din care eu credeam ca se stersese pentru totdeauna amintirea unor astfel de situatii. Imi amintesc, de pilda, de chiriasa aceea batrina si alcoolica, pe care intr-o zi, printre fustele femeilor din casa, concomitent scandalizate si amuzate (femeile, nu fustele), am vazut-o culcata pe podeaua extrem de curata din camera ei (azi observ inadvertenta: alcoolica, curata), cintind si masturbindu-se. Pe atunci eu stiam doar ce inseamna a cinta. N-am putut sa trag cu ochiul decit pret de o secunda rapida, daca a fost si atit. Femeile au inchis zidul pe care-l faceau la intrarea in camera, iar una dintre ele (nu mama), m-a luat de acolo si m-a dus pe veranda, unde am ramas, mult mai indiferent decit azi cind imi amintesc. Pe o alta veranda, a altei case, aveam sa fiu pedepsit (sau fusesem inainte?), cu doua palme arzatoare (sau trei? sau patru?), pentru ca fusesem prins in pat cu o fata care locuia in aceeasi casa, ceva mai mare decit mine (iar azi, daca o cunosc, iremediabil batrina). Ce faceam noi? Evident, nimic. Incercam doar sa invatam, sa imitam ceea ce amindoi vazuseram in camerele parintilor nostri, pe cind ei ne credeau adormiti, iar inimile noastre bateau agitate, in fata acelui necunoscut care se dezvaluia si in acelasi timp se ascundea. Asezati pe veranda lunga din spatele cladirii, care dadea spre un spatiu mare cu curti, fiecare la capatul lui (deasupra acestor curti am zburat de multe ori in vis), plingeam, si ea, si eu, nu pentru lectia intrerupta, ci din pricina arsurii palmelor primite si a rusinii pe care glasurile ascutite ale femeilor incercau sa ne-o insurubeze in suflet. Ele, care in linistea dormitoarelor suspinau si gemeau, dupa ce hotarisera, impreuna cu barbatii lor si tatii nostri, ca noi dormeam adinc si nu era nici un pericol. Cite situatii, cite intimplari umplu copilaria.
Am iesit de putine ori. Adelina s-a dus, cum se spune, sa-si petreaca vacanta la tara, cu mama. Cultiva obiceiul acesta tihnit si burghez de a se intoarce pentru cincisprezece zile (cealalta saptamina o va rezerva pentru noi, e stabilit, nu toata, nu in continuare, ci zile disparate) intr-un sat unde nu stiu bine daca s-a nascut sau a fost crescuta acolo (crescuta, nu servitoare). Se duce la tara, cum spunea si facea, sau ar spune si ar face, omul acela care, dus pe Luna sau pe Marte ca sa traiasca si sa munceasca acolo, ar veni aici in concediu sau doar ca sa invete din nou obiceiurile (daca are rost) si sa se puna la curent cu moda si cu convingerile trecatoare ale celei de-a treia planete din sistem, numarind de la cea mai apropiata de soare spre cea mai indepartata, Terra, ca sa spunem totul pe scurt. E sfirsitul verii si eu sint singur. Inca e usor de parcat masinile, se pot vedea din nou rigolele, strazile par sa-si fi recuperat vechea fizionomie, circulatia se desfasoara fara dificultate. Dar sint singur. Practic, toti prietenii mei sint plecati. Unii si-au luat la revedere. Altii, nici macar asta. Si ce obligatie ar avea? Se pare ca Sandra si Carmo sint in Algarve sau urmau sa se duca in Spania, nu sint sigur. Chico e foarte implicat acum intr-o relatie cu o balerina englezoaica de la cazinoul din Estoril si nu-l mai vede nimeni. Ma suna uneori ca sa se faleasca – si ce bine stie sa se faleasca. In ce-i priveste pe Ana si pe Francisco (e practic pentru mine sa folosesc diminutivul pentru celalalt Francisco), cred ca sint mai putin indragostiti. Nu trebuie sa li se ia in nume de rau. Au dat tot ce aveau, convinsi ca astfel satisfaceau niste reguli nedeslusite si eterne ale iubirii, si poate ca sa le arate prietenilor si cunoscutilor ca in cazul lor lucrurile erau serioase. Si au fost serioase. Continua sa fie serioase, desi diferite. Inca apar tinindu-se de mina, dar e un rol invatat care si-a avut aplauzele din partea publicului, un public care stie sa aprecieze, si acum nu mai asteapta decit citeva batai din palme. Ii vad incordati, preocupati sa reziste, sa zimbeasca, sa mentina aparentele, si imi sint dragi pentru asta. Ma gindesc la ei cu prietenie si scriu asta. Cit despre Antonio, el n-a mai dat vesti dupa scena dezastruoasa (sau episodul) cu pinza pictata cu negru, pe care numai eu stiam ca o aveam sub un portret pe care nu reusisem sa-l termin. As vrea sa-l vad, sa-i vorbesc. Probabil ca exista in mine un element de masochism: in momentul acesta (numai in acest moment, nu si in astalalt imediat urmator, in care n-as mai vrea) mi-ar placea sa-i dau paginile acestea scrise. Poate ca sa-mi iau revansa, poate ca sa lansez o noua provocare. As putea sa pierd, dar, pentru ca am lansat-o, mi-ar aduce o forma speciala de victorie fara replica. Cred eu.
In acest moment e noapte. Nu foarte tirzie, e ora unsprezece, poate ceva mai mult. Imi scot intotdeauna ceasul cind pictez, il scot si cind scriu si, in general, il agat de un deget al Sfintului Anton sau i-l pun, respectuos, la mina, pentru ca sfintul acesta sa se deosebeasca de ceilalti sfinti si sa stie, cel putin cind scriu sau pictez, cit e ceasul – timp in care eu ma tot caut pe mine. Acest Sfint Anton e de lemn, de lemn invechit sa spunem. Un trunchi pentru trupul rigid, un bloc pentru cap, doua ramuri (de copac) potrivite pentru brate, multa munca cu dalta, vopsea conform uzantelor, o gaura in ceafa pentru fixarea minunii – atit cit e necesar pentru a-l face pe Anton sfint. In spatele lui am avut grija sa fie un perete alb, latura renovata a celulei, cind miracolele refuzau sa mai propage credinta sub cerul liber. Cu lemnul acesta (o fi tot din acelasi pom? sau din pomi care au crescut impreuna? sau din altii care s-au intilnit doar aici?) s-ar fi putut face alti sfinti, toata Legenda de Aur, una dintre cele unsprezece mii de fecioare, eva, magdalena, maica eterna, si tatal muritor, ingerul cel cu vestirile, prima a vietii, a doua, a mortii, nici una a invierii. Ma uit la sfint si scriu si e ca si cum as picta. Ma misc un pic pe scaun, il aud scirtiind, si totul in lumea asta mi se pare la fel de simplu ca faptul acesta de a fi lemn scaunul pe care ma asez si tot lemn si sfintul pe care il contemplu. Suprema ireverenta si cea mai inalta veneratie.
Scriu din nou, dar mai inainte ma intrerupsesem ca sa ma duc sa pun linga statuie scaunul pe care statusem. Acum da, stau pe podea, cu picioarele incrucisate precum scribul egiptean din Luvru, imi ridic privirea si ma uit la sfint, o cobor si ma uit la scaun, doua lucrari facute de om, doua justificari ca sa traiasca, si ma ciorovaiesc cu mine insumi care e mai perfecta, mai corespunzatoare functiei, mai profund utila. Dupa care, odata incheiata controversa, nu-i dau premiul nici sfintului, nici scaunului. E o egalitate onoranta, cum se spune in limbajul jurnalistilor sportivi, cei mai relaxanti si odihnitori oameni dintre cei care scriu, abati ai unei religii mai linistitoare decit toate cite s-au inventat pina azi. As mai adauga ca putin a lipsit ca sa ma hotarasc pentru scaun, influentat in mod neleal de celalalt pe care l-a pictat Van Gogh. Ar fi fost un caz de partinire fatisa – pe care l-am evitat. Si, ca sa echilibrez lumea si influentele, am hotarit sa-l pictez pe sfint. Atentie. Ce-am scris eu? Sa-l pictez pe sfint. Stiu exact ce voi face, dar oare va sti si cel care va citi aceste patru cuvinte? Sa-l pictez pe sfint, ce inseamna? Ce inseamna sa-l pictez pe sfint? Orice as face, voi avea intotdeauna dreptate, imi voi fi tinut intotdeauna cuvintul, cele patru pe care le-am dat, dar nu va sti nimeni niciodata daca eu am facut ceea ce am anuntat cu adevarat: sa-l pictez pe sfint.
M-am dus la fereastra ca sa vad riul si luminile. E un aer inabusit si o ceata foarte usoara care face ca cerul sa fie luminos. Pina la urma, o sa-l sun miine pe client. O sa pictez repede, simt ca voi picta repede. Tabloul e dublu, al sotului si sotiei. Isi marita fata, mi-a spus domnul, si vor ca ea sa duca in noua ei casa portretul parintilor deosebit de iubitori, pictat in ulei. Excelenta idee. Ce inseamna sa-l pictez pe sfint?
CARTEA
Protagonistul cartii este un pictor mediocru, desemnat, in loc de nume, prin initiala H., care primeste comanda de a face portretul lui S., directorul unei mari companii. Dureros de constient de propriile limite, H. recurge la paginile unui jurnal ca mijloc de a-si analiza slabiciunile estetice si de a se intelege pe sine insusi, descoperind astfel ca simte nevoia sa picteze si un al doilea portret al lui S. Munca la cele doua picturi, portretul academic, pictat in modul consacrat si instituit de normele comenzii, si celalalt portret, realizat cu intentia, nefinalizata, de a capta imaginea “adevaratului” S., ne introduce in miezul crizei morale a artistului si pune in discutie insusi fundamentul actului de creatie estetica. O poveste fascinanta, dezvoltind una dintre temele predilecte ale lui Saramago: relatia dintre realitate si reprezentarea artistica.