In volumul meu Blestem si binecuvintare aparut cu citiva ani in urma am caracterizat tatal drept cel care are autoritatea morala de a practica asupra fiului actul “magic” al binecuvintarii sau al blestemului.
Adica iti insufla puterea de-a reusi sau de-a esua in viata. In Amor intellectualis, nu fac decit sa analizez modul cum s-a realizat, in imprejurari istorice si psihologice particulare, acest mister al binecuvintarii. Este axul principal al cartii.
Cum ar incepe o “Scrisoare catre tata” (cu permisiunea de a folosi titlul kafkian) scrisa de Ion Vianu?
As incepe asa: “Draga tata, sint in curind zece ani de cand am implinit virsta pe care o aveai tu in momentul cind ai murit. Tu ramii acelasi pentru mine, in timp ce eu imbatrinesc”.
Cind imaginatia ia locul memoriei?
In acest roman autobiografic nu imaginez evenimente decit in masura in care sint sigur ca ele au putut avea loc. In masura in care ele se substituie necunoscutului sau nestiutului, dar nu pentru a-l falsifica, ci pentru a confirma sensul general al povestirii mele. O astfel de scena imaginara este convorbirea dintre tatal meu si Ion Negoitescu.