Un exemplu concludent de… tuseu il ofera Paul Cadwell, avocat de meserie si cintaret la banjo in stil traditional american, omul de la care Pete Seeger a invatat cite ceva despre ciupitul coardelor.
Pe platoul de televiziune amenajat ca un living modest, rustic si robust, sint trei minuitori de banjo: cei doi, plus Hedy West (foto), o cintareata cu voce suava si aspra, frumusete country & western, tipul de colonista pornita sa cucereasca preeria (are insa parul negru, nu blond, si poarta pantaloni bagati in cizme, nu rochie). Pete Seeger, gazda emisiunii, ii prezinta pe invitati si discuta cu ei intr-un fel ce aminteste de naturaletea intilnirilor amicale dintre oameni fara ifose de vedeta, fara pretentii mesianice. Asta se potriveste perfect cu repertoriul muzical cintat live: blues, folk, country si chiar pop, daca nu se uita ca acest cuvint desemneaza o piesa populara, nu una ce apartine genului pop, definit ulterior si ajuns azi sectiune distincta in topurile de profil.
Mare bucurie pentru iubitorii bluesului e sa-i vada, in floarea virstei si la maturitatea carierei, pe trei dintre cei mai buni si prolifici cintareti: Mississippi John Hurt, Sonny Terry & Brownie McGhee. Tustrei au in spate ani de privatiuni si umilinte, de nopti si zile pierdute, de boli invinse ori duse pe picioare, cum e cecitatea partiala a lui Sonny sau poliomielita nu deplin vindecata a lui Brownie. Dar au si-un trecut cu care se mindresc: zeci de discuri inregistrate si vindute, turnee prin toata lumea, recunoasterea muzicii lor drept bun al Americii, nu doar al unei parti napastuite din Sud s.a.m.d. Va invit sa le priviti miinile in timp ce cinta. Vorbesc fara vorbe!
Hedy West, deloc dedicata folklorului country, face politica fara pic de retinere. O melodie celebra in cabaretele din Berlinul divizat devine, cintata in limba germana cu zgrunturos accent dixie, un strigat american de constiinta, Ballad of William Moore, pe tema black & white united… Lesne de explicat aceasta optiune. Era o vreme, la inceputul anilor ‘60, cind America isi redefinea identitatea multiculturala sub presiunea miscarilor protestatare de tot felul. Ce cintau Pete Seeger, Woodie Guthrie, Hedy West, apoi Bob Dylan, Joan Baez si altii era un fel de politica pasnica. Istoria, privita retroactiv, le-a dat dreptate, chiar daca nu toti au fost consecventi optiunilor culturale ce pareau sa inlocuiasca ideile si programele politicianiste (con)ducatoare la dezastre. A vorbi de politica in legatura cu Pete Seeger nu-i deloc hazardat. Omul, fiu de profesori de muzica, a ramas un exemplu de atitudine cetateneasca si umana, ferma si normala intr-o epoca absurda, cum se pot defini pe scurt anii ‘50. Convingator si sigur de sine, Pete Seeger se inscrie in suita celor care au schimbat opinia publica asupra destinului si rostului omenirii. Mi se pare ca artistul e inca subapreciat, categorisit in zona problematica a showbiz-ului. Cauza nu m-ar mira sa fie una… absurda, anume ca normalitatea si cinstea au statut de extramuros pentru caracatitele si hoitarii domeniului.
Altfel zis, un artist care spune lucrurilor pe nume este permanent primejdios pentru politicienii de toate natiile si orientarile.