Cei douazeci si patru de purici, marcati fiecare cu diferite insemne, erau sloboziti din clopotul de sticla ce se aseza intr-un anumit punct, trebuind sa ajunga intr-un alt punct. De la Londra la Paris o cursa dura in medie o ora. Speriati de pocnitura, puricii se imprastiau in toate directiile. Unii treceau Alpii, refacind in mare drumul urmat de ostile lui Napoleon, altii, din citeva sarituri, traversau Mediterana, ajungind in Maroc sau in Egipt (piramidele ii atrageau in mod bizar) sau in Tara Sfinta. In momentul in care se slobozea primul fir de par (muiat in singe galic) in arena, puricii se opreau in loc. Amusinau in aer mirosul, orientintindu-si capetele in directia firului. Citeva momente concurentii stateau in expectativa, apoi incepea cursa. Firul era miscat pe un anumit traseu (cursul unui riu, de pilda), iar cohorta de purici il urma indeaproape. Firul era aruncat in Turnul Londrei. Si primul purice ce ajungea acolo era declarat invingator. Pariurile se puneau in bani. Dar si in produse. Cine nu avea bani pesin, aducea mincare sau vin. Sfirsitul cursei erau urmat de o petrecere la iarba verde, care tinea pina noaptea tirziu.
Da, sufar de sindromul Byron. Ierbarul pe care l-am primit drept mostenire, singura, de altfel, imi tine de urit. Ca sa-mi omor timpul, organizez intreceri. Nu de purici, ci de virgule si puncte. Minindu-mi cohortele spre Londra, imi ademenesc „soldatii“ cu aceasta fraza: „De la Shakespeare pin’ la Byron si de la Byron pina la mine cite virgule si puncte s-au risipit pe drum?“.
Sufar de sindromul Byron. In afara de ierbar, am mostenit un purice, descendent al unuia care a vietuit o vreme in urechea lui Gingis-Han.