Domnii de mai sus, impreuna cu fotbalistii care cresc la sinul lor n-au nevoie de teste de sinceritate. Dinsii nu au in singe gena demisiei, la fel cum Adrian Mutu si cocacolii postdecembristi nu stiu sa conjuge verbul „a fi“. Avem un sir nelimitat de personaje literare, care nu-si dau seama ca scriu carti in timp ce se chinuie sa existe. Asta e marea noastra cultura fotbalistica: Gigi Becali, mereu in cautarea celor douasprezece scaune si-a comorii; Mircea Sandu, descendent parca din dinastia Hallipilor; Cornel Dinu, un „Hoochie Coochie Man“ pe care l-au cintat toti bluesmanii americani, fara sa stie ca el exista in realitate; nea Pinalti, personaj cit un capitol dintr-un roman despre Bucurestiul din inceputul secolului trecut, un crai de curte veche mixat cu femeia de ciocolata a lui Gib Mihaiescu; dom’ Mitica, cu drama sa cutremuratoare, frint intre glasul gazonului si glasul iubirii de aproape (aproape de camera de filmat, cu ochii aceia jucausi, cit o mie de cuvinte). De cind toti cei de mai sus au intrat in literatura, fotbalul in stare naturala a incetat sa existe.
Ca dinsii fac cultura e de necontestat. Au instrumentele – ginditi-va la screen-saver-ele pictate pe unele biserici cu figura patronului de Pipera –, au „iesirile“ si impactul necesar – amintiti-va de declaratia lui Giovanni Becali: „Va fac de la briu in jos“. Au, de ce nu, si un sistem de valori, pe care l-au inoculat tuturor fotbalistilor: o Solenza inseamna ca mai trebuie sa rabzi pina prinzi loc de academician in echipa, un Peugeot semnifica faptul ca esti doar membru corespondent, iar cind ajungi la Hummer, esti deja membru cu drepturi depline.
Nu stiu de ce, dar, in toata perioada asta infloritoare a culturii fotbalistice, mie unuia imi este dor de „frumoasele duminici“ de discutii dintre Ioan Chirila si bunul sau prieten grec Tassos. Dinsii, daca ar mai fi trait, ar fi putut face o emisiune despre cornere si auturi la Arte sau Discovery. Alde Miticii pot aparea, cel mult, pe Fox Kids. Iar Mutu… Mutu sa prezinte vremea in „The Sun“.
Interviu cu Catalin Tolontan, redactor-sef al „Gazetei Sporturilor“: „Lumea fotbalului e plina de scandaluri, nu de polemici!“
Interviu de Ana-Maria Onisei
Exista o cultura fotbalistica?
Da, exista o cultura a fotbalului, dar una care suna „necultural“ urechilor noastre. In primul rind, creste diferenta dintre fotbalul civilizat si sportul pe care il numim noi fotbal, dar, in fond, e altceva. In Vest, cultura fotbalului e axata in jurul dezbaterii, familiei si educatiei. „Fotbalul e educatie“, spunea recent Mircea Lucescu, probabil primul antrenor roman care a sesizat acest lucru si care l-a practicat. Inca din anii ‘80, el ii ducea pe jucatorii echipei nationale la teatru si la expozitii. Un obicei care, din pacate, s-a stins in Romania, dar pe care Lucescu l-a regasit in experientele sale europene. Uitati-va ce se intimpla cu Champions League, a carei muzica de promovare e o linie melodica simfonica. Manchester, cel mai bogat club al lumii, a realizat acum doi ani o fotografie de prezentare a lotului cu fiecare fotbalist imbracat in frac!
In Vest, cultura fotbalistica presupune toleranta si deschidere catre tineri. La noi, lucrurile stau exact invers. Lumea fotbalului e plina de scandaluri, nu de polemici!, de personaje dubioase, de tribune incitate, in care tatii se tem sa-si mai duca fiii. De conceptul familiei care vine la meci ca la spectacol nici nu indraznim sa pomenim!
In ce masura imprima fotbalul valori in societate?
De citeva decenii, fotbalul sta sub lupa societatii. Statele si organizatiile guvernamentale sint preocupate de valorile pe care le transmite fotbalul. Aceasta preocupare a schimbat chiar regulile jocului! De pilda, sanctiunile pentru brutalitate pe teren sint tot mai dure. Asta pentru ca violenta din teren a incetat sa mai fie o virtute. Acum 30 de ani, un fundas care faulta era aplaudat de tribune. Astazi, el e huduit de intreg stadionul, iar daca intrarea sa la adversar a fost critica, atunci dezaprobarea publicului il insoteste pe parcursul intregului meci sau chiar un sezon intreg.
Un alt aspect important este felul in care spiritul competitiv devine o valoare nuantata in sport. Pina de curind important era sa cistigi, chiar cu pretul unui joc urit. Astazi acest lucru nu mai e acceptabil. Se cauta frumosul, ofensivul, vedeta incintatoare. Real Madrid are in continuare cea mai mare priza la public, chiar daca nu e genul de echipa care cistiga tot.
Sportul incearca sa transmita acest mesaj de fair-play unei lumi unde, dupa o expresie a lui Pascal Bruckner, reclamele la iaurt au ajuns sa semene cu un razboi mondial.
Ce rol are literatura sportiva? Se apropie fotbalul, prin aceasta, de actul cultural?
Cartile de dinainte de 1989, in special cele ale lui Ioan Chirila, erau practic una dintre putinele ferestre catre sportul universal ingaduite publicului romanesc. Si ele erau acte de cultura. Romanul invata din ele geografie, istorie sau antropologie. Fotbalistii si competitiile erau pretexte ale unei intimplari fabuloase. Intr-un moment in care in ziare si la televizor nu aparea aproape nimic, cartile acelea erau pasaportul catre orizonturi culturale interzise.
Care sint cele trei carti de referinta, din punctul dumneavoastra de vedere, pentru literatura sportiva?
Pe primul loc as plasa Nadia, a lui Ioan Chirila. Are o sinteza a emotiei care o duce spre haiku. Apoi ciclul de carti despre Campionatele Mondiale, tot ale lui Ioan Chirila.
In sfirsit, ma simt aproape de trei lucrari: Hagi, a lui Grigore Cartianu, SuperSteaua, a lui Andrei Vochin, si Manifestul fotbalist, a lui Traian Ungureanu. Astept nerabdator cartea lui Radu Paraschivescu. Inteleg ca e o surpriza de zile mari.
Lumea ca o poarta
Constantin Vica
Sint un fotbalist mediocru. Cu cit ascult mai mult Mendelssohn-Bartholdy, cu atit sint mai prost. Si imi plac doar partile molto allegro con fuoco sau allegro appassionato, cind imi urca singele in vine si ma arunc prin camera mea de 7 pe 2 ca sa prind o minge imaginara. De prins o prind, dar ceva imi scapa: cit de prost am putut sa fiu ca sa stau din clasa intii pina la bacalaureat doar in poarta?
Daca nu ati copilarit in Romania, e greu sa intelegeti. O lege nescrisa a fotbalului de maidan si curtea scolii il fixeaza pentru eternitate pe cel mai incapabil in poarta. Cam cum l-a fixat Calinescu pe Eminescu in manuale. O tragedie mica pentru o cauza mare. Nu conteaza ca ai salvat echipa la un unspe metri, nu conteaza ca ai iesit in afara careului si inamicul s-a speriat ratind miraculos. Pe tine nu te vor iubi fetele nici de la a sasea A, nici cele de la filologie – limbi clasice. Vei fi vesnicul ignorat, cel mai tavalit dintre toti si cel mai bine injurat de mama. Pe tine se va dezvolta arborele argotic al limbii romane, loviturile in cot si durerile de palme iti vor bintui visele.
Doisprezece ani am urit fotbalul. Doisprezece ani de umilinte si reprosuri, ani in care am citit cu voluptuoasa placere texte anti-fotbal, anti-sport, anti-forta, intr-un cuvint, carti care ridicau spiritul in slavi si trimiteau trupul la gunoi. Am fost de doua ori prost. Nu intelegeam deliciile lui Radu Cosasu, Nicolae Manolescu si TRU dobindite din acest act mimetic, rideam de Ioanitoaia la fiecare emisiune, iar cartile despre fotbal erau semnul inutilitatii. Decit o carte despre fotbal in casa, mai bine zece romane de Platon Pardau.
Toata aceasta revolta s-a incheiat cind a picat Petrolu’ in B. Si acum, cind intra trenul in Gara de Nord, privesc malitios spre stadionul Giulesti: aici Petrolu’ a cistigat ultima data Cupa. Nu se astepta nimeni, a iesit orasul in strada. Cred ca acesta e rostul fotbalului, dincolo de cel estetic, mult invocat de sus-numitii: fotbalul are caracter local. Fotbalul e postmodern. Fara fotbal nu se poate crea o comunitate, nici burgheza, nici proletara, o comunitate cu o identitate proprie, cu un brand al ei. Am la facultate un prof care crede ca Aradul nu poate exista fara UTA. Si de cind e Petrolu’ in B, nici Ploescii nu mai sint ce-au fost. Oricum, cazul Astra-Petrolu’, care a divizat orasul in doua si care a dus la blestemul acesta, la rusinea diviziei secunde, ar trebui sa dea de gindit. Eu ma tot gindesc si ma intreb: ce zei au aruncat negura ratiunii peste oras? De ce am vrut noi doua echipe, cind una singura ne unea si ne reprezenta? De ce am extirpat sentimentul ploiestean al fiintei, feliindu-l si impartindu-l dupa idoli falsi? Am vrut mai mult decit eram, am cautat sa capitalizam o apartenenta. Ne-am comportat ca niste mici Becali cu totii. Probabil a fost testul credintei noastre, ne-am aflat ca Pavel pe Drumul Damascului si am orbit. Rezultatul: sintem la mama dracu’-n B.
Imi vine-n minte (ca si cum mi-ar veni din alta parte, de la echipa adversa) o ipoteza de genul celei din filmul Reconstruction: daca te vei indoi, ea o sa dispara. Acolo era vorba despre o femeie, la mine, despre o echipa. Nu cumva pentru ca m-am indoit de Petrolu’ a disparut fotbalul de la noi din oras? Nu cumva si Dumnezeul fotbalului e un fictionar cu toane si idiosincrasii, iar cind i se pune pata pe unu’ ca mine, le pulverizeaza tuturor celorlalti sensul vietii? Te-ai indoit de fotbal (pentru ca esti prost, pentru ca, atunci cind ai intrat prima data pe un teren de fotbal, ai dat un autogol, pentru ca nu l-ai citit pe TRU saptaminal in “22”) si acum sufera cartiere intregi, de la trei la o suta de ani. As face un angajament, dar mi-e teama ca nu o sa-l tin. Incerc: jur in fata UEFA si a mesei verzi ca ma las de Need For Speed Underground si joc pina la moarte FIFA 2005. Dar nu cu echipa Romaniei, ca e programata sa piarda.
Exista o „mare“ cultura a celor care apreciaza la fotbal mizilicurile
Marius Tuca
Sint putini cei care au o cultura fotbalistica in adevaratul sens al cuvintului. Exista, in schimb o „mare“ cultura a celor care apreciaza la fotbal mizilicurile, scandalurile vulgare si injuratura de mama. E un fel de cultura a defularii sau o cultura unde se manifesta in toata frumusetea lipsa de educatie. Iar tineretul e atras de personaje cu masini luxoase, conturi grase si femei in fereastra, precum muscatele, personaje care, iata, peste noapte devin idoli. Oamenii se indreapta mai mult spre mizilic decit spre cartea sportiva, si aceasta se intimpla si pentru ca ziarele de sport cultiva indeosebi partea mondena a lucrurilor: bratari, masini si femei. Cred insa ca au existat mari comentatori, cum a fost Cristian Topescu – care comenteaza din ce in ce mai rar –, si ca sint si vor fi si gazetari de forta in rindurile presei, care vor avea, cu siguranta, un cuvint de spus…
Nr. 11, 5-11 februarie 2005