Sint dependenta de drumurile facute seara impreuna cu Florin prin Bucurestiul semi-adormit, luminat cosmopolit in unele zone mai centrale, un oras capricios, in ton cu dispozitiile mele de scriitoare la 30 de ani. Sint dependenta de cele citeva tigari pe care le pufai in pauzele dintre scris sau citit sau privit la televizor si, ca urmare fireasca a tot ce am spus pina acum, sint dependenta de cafenelele si restaurantele cochete pe care le-am gasit dupa lungi cautari. Sint dependenta de putinii mei prieteni, intimplator sau nu, scriitori si ei.
Fara toata aceasta configuratie a vietii mele asezate, monogame, burgheze, profund interiorizate, n-ar exista nici lumea din capul meu, pe care o eliberez periodic in paginile virtuale ale computerului. Dependenta asta ma face, paradoxal, foarte fericita si m-as contrazice oricind cu cei care sint atasati inca de imaginea artistului sarac, coplesit de nevoi, proscris.
Un scriitor in special trebuie sa se simta bine in pielea lui si sa nu duca grija zilei de miine. Trebuie sa-si asigure o liniste, chiar daca provizorie, dar momentana, care sa-i dea ragaz sa scrie si sa se gindeasca la ce se petrece in jurul lui. Cred ca as fi cumplit de nefericita daca n-as putea sa ma trezesc mai tirziu decit restul lumii dimineata, sa am ragazul sa ma gindesc la ce mi s-a intimplat cu o zi in urma, la oamenii pe care i-am intilnit si carora le-am vorbit, la lucrurile pe care le-am inregistrat cu coada ochiului. Sint dependenta de visul ca voi trai intr-o astfel de tara, eu, Florin si pisica Mimi, in care frinturile astea de confort pe care ni le permitem acum vor face parte din geometria spatiului nostru vital.