Dupa debutul cu un ciclu de poezii publicat in antologia Nueve novisimos poetas espanoles (editata de Josep Maria Castellet), Felix de Azua publica romanul Povestea unui idiot spusa de el insusi sau continutul fericirii, un „retetar” literar fara egal despre cautarile de sine, intr-un timp al confuziei individuale, politice si sociale. Pe scurt, la propriu, caci romanul are doar 162 de pagini, Azua goneste dupa elixirul fericirii universale, demontind de fapt, concis, precis si nevrotic toate caile care ar putea insemna o gaselnita. Teoria rasturnarii, impanata cu evenimente biografice (de la copilarie, la primele experiente sexuale, descoperirile adolescentine si, mai tirziu, evenimentele seci, profesionale) e ironic-trista si tocmai de aceea savuroasa in realismul ei. Doar, vorba autorului, „printr-o gluma a destinului, orice final se aseamana extraordinar cu inceputul”. Procesul cautarii, al luptei duce la ruina fizica si psihica, intr-un teren minat, pe care fiecare angoasa a mintii omenesti devine o… „surpriza”.
Cititorului i se dau perspective
Maestria cu care scriitorul catalan se strecoara – afisind un zimbet distant – printre cele mai grave esecuri, fapte ireparabile din trecut sau concluzii tragice in fata sortii, dublate de o atitudine voit nepasatoare, face din personajul romanului un smecheras teribil de inteligent, dar imposibil de recuperat. Frazele scurte – doldora insa de motivatii psihologice ascunse – spun parcursul unei vieti buimace, in care numai Dumnezeu stie de ce trebuie sa avem senzatia permanenta ca ni s-a dat dreptul sa facem alegeri. Sau sa pornim cautari. Aparent nevinovat, eroul nu-si asuma nici o farima din galagia care-i inconjoara spiritul, desi se sprijina mereu pe trimiteri livresti ori culturale cu mesaj. Surpriza, renegare, moarte, reinviere si iar moarte, in drumul spre (non)fericire, cititorului i se dau perspective precum fictiunea de fericire, uitarea de si pentru sine, placerea constienta sau lumea invizibila, fara sa i se bage pe git certitudini. Iar lantul intrebarilor deschise se rotunjeste odata cu remarca (ea insasi deloc definitiva) ca trebuie sa fie atent la ce se gaseste, si nu la ce se cauta.
Sexul. Putine lucruri se bucura de un prestigiu atit de universal si de indiscutabil, de cind, nu cu multi ani in urma, sexul s-a transformat intr-un lucru. Eu am avut norocul sa traiesc inaltarea sexului a bibelot, din cele mai inspaimintatoare prapastii ale raului. Un deceniu, un trist deceniu, i-ar fi fost suficient sexului, invinuit, mai intii, ca este unul dintre motivele cele mai evidente de malformatie ale coloanei vertebrale (prin farimitare), de mongoloism, de catatonie, pentru a fi ridicat la rangul de articol de menaj, alaturi de detergent si de dezinfectant. La clasele asa-numite de jos a devenit Opiumul Poporului – cum in mod profetic a intuit Baudelaire, in 1865: „religia maselor este fututul”.
Povestea unui idiot spusa de el insusi sau continutul fericirii (Editura Polirom, 2006, traducere din limba spaniola si note de Ion Cretu)