Nu trebuie sa-mi cada („neaparat!“) lumina din stinga, nici sa am creioanele impecabil ascutite, nici saruri aromate in apa din baie si nici macar sa fie in permanenta primavara.
Multa vreme am scris stind in pat intr-o rina. Am scris pe masa din bucatarie si ghebosat deasupra masutei de cafea. Cele mai apreciate compuneri din scoala generala le-am facut la lumina luminarii, caci energia electrica era cu cintec pe atunci. Am scris cu creionul, cu pixul, cu carioca. Am scris la masina de scris si la computer. Am scris mult in casa parintilor mei, la Botosani. Asta pentru ca n-aveam bani sa merg la munte sau la mare. Pentru ca pe la Iasi frigiderul era gol. Pentru ca niciodata nu-si bagau nasul in borsul meu.
Am scris si la Perugia, la Viena sau la Lille. Nu neaparat mai bine sau mai mult.
N-am tabieturi. N-am fixuri. N-am rutine.
Adica am, dar sint mereu altele.
De aceea e ca si cum nu le-as avea.
Ca sa se fi fixat, ar fi trebuit sa am o viata fara mari schimbari. Ceea ce nu s-a intimplat.
Asa ca am invatat sa scriu pe planseta si pe genunchi. Cu cafeaua sub nas sau fara bani de-un ceai. Sa scriu dimineata in zori sau noaptea tirziu. In liniste sau cu Ilinca, fiica-mea, in circa. Pe indelete sau presat de tot felul de treburi.
Cu toate acestea, nu pot scrie oriunde si oricind.
Nr. 9, 22-28 ianuarie 2005