Cel mai important fix al meu (care m-a “ajutat” si in proza, de fapt nu atit in actul conceperii, cit in cel al “market-arii” ei) este acela ca nu intreprind nimic altfel decit impotriva cuiva. Cu alte cuvinte, am o latura profund manelistica, ceea ce inseamna ca, pe de o parte, in jurul meu roiesc permanent dusmani (carora, evident, trebuie sa le-o trag, daca tot mi-o trag si ei mie) si, pe de alta parte, imi doresc al dracului de mult un mertan (citeste: imi doresc sa fac bani – multi, foarte multi – din vinzarea productiilor mele literar-artistice).
Cel care mi-a deschis ochii a fost Radu Macrinici (dramaturg roman, pentru cei familiarizati doar cu Cehov, Shakespeare sau, in fine, Caragiale). In timpul unui festival, la un pahar de nu mai stiu ce, ca eram deja luati, mi-a spus asa: “Caraman, sa dea dracu’, tu nu faci nimic fara sa stii ca, prin asta, i-ai tras-o cuiva”. “Sa te fut, Macrinici…”, si nu l-am lasat sa se supere (pentru ca la betie Macrinici se supara – toti ne suparam), adaugind “ai dreptate”… Nu s-a mai suparat, dar m-a lasat sa-i cumpar ceva de baut.
Cu alte cuvinte, sa ma ia dracii, sa-mi vuiasca scafirlia de idei, sa-mi tremure degetelele pe taste si sa se topeasca precum Andreea Marin in visele mele in care o prajesc la foc mic (cu furca) daca ma apuc de un text (indiferent care) pina nu am certitudinea (sau macar iluzia ei) ca: unu, textul acela va fi publicat sau jucat, si doi, cineva va iesi cu curul perforat din cauza scrisului meu. Uite-asa! Sint pretios, consider ca am tot mai putin timp (de fapt, am tot mai putina energie, preferind din ce in ce mai des sa o frec la rece disimulindu-ma in spatele imaginii de constructor al capitalismului la Tulcea) si, finalmente, am ambit.
Cu riscul de a poza in arogant, trebuie sa va marturisesc ca imi cam iese. In ultimii doi-trei ani, cum scriu o piesa, o si vind (ba chiar am ajuns la performanta de a vinde piese inca inainte de a le scrie…) sau, cum scriu o carte de proza, fac ce fac si o public. In plus, in ciuda unui amic de aici din Tulcea (care ma admira la modul “da-te, ma, dracu’, si asta faci acum?”), am scris si o carte de poezie (cu inca doi ametiti care, in fine, chiar sint poeti). Finalmente, ca sa-mi reliefez totusi fixul, la fiecare reusita exclam fraza mea favorita: “V-am tras-o si acum, futu-va!”. Uneori realizez ca nici eu nu stiu prea bine cui, dar important este ca el exista.
Numarul 23, 30 aprilie – 6 mai 2005