Este necesar ca scriitorul sa fie o “vedeta culturala”?
Ma tem ca da. Mai cu seama in zilele noastre. Altfel, n-o sa-si prea vinda cartile, oricit de bune. Dar a fi vedeta culturala nu este neaparat spre binele literaturii. Vedetismul incurajeaza receptarea, nu si calitatea actului literar sau cultural.
In acelasi timp, scriitorul trebuie sa fie preocupat de relatia cu alteritatea…
Nu faptul ca scriitorul e preocupat de alteritate este deranjant. Trebuie sa ne ocupam cu totii de alteritate. Dar preocuparea de tip vedetist presupune altceva: presupune o atentie foarte mare asupra spectaculosului, asupra mijloacelor de captatie, de seductie a publicului, ceea ce nu este intotdeauna in avantajul literaturii, inca si mai putin, al meditatiei.
Ma gindesc ca scriitorul trebuie sa compenseze prin “ceva”. Chiar dumneavoastra spuneati ca, astazi, influenta criticii literare sau a revistelor de profil a scazut foarte mult…
Aici sint doua aspecte. Daca ne referim la scriitor, la autorul de fictiune, atunci as spune ca el, vrind-nevrind, trebuie sa se adapteze publicului de astazi, ceea ce scriitorul din anii ‘60, ‘70 si ‘80 nu prea facea. El isi rostea propriul mesaj, isi juca rolul lui cu cenzura si cu publicul, producea un anumit tip de complicitate. Publicul nu prea era consultat in aceasta problema. Dimpotriva, cei care faceau o asemenea concesie publicului erau discreditati in lumea literara. Astazi insa nu se mai poate proceda in acest fel. Iar scriitorii cei mai tineri de azi au inteles instinctiv, au crescut in aceasta lume, se adapteaza automat si produc o literatura pe gustul unui public mai larg. E foarte interesant, dupa parerea mea, ca ei nu vizeaza perfectiunea, fraza definitiva, imaginea memorabila – veritabile criterii pentru literatura din trecut.
Ei nu se mai intorc asupra a ceea ce au scris…
N-as spune ca nu se mai apleaca asupra textului. N-as merge atit de departe. Ma gindesc ca totusi orice scriitor isi respecta scrisul, se respecta pe sine si trebuie sa se intoarca asupra a ceea ce scrie; nu cred ca arunca, pur si simplu, cuvintele in pagina si paginile pe piata, insa e evident ca nu ii mai intereseaza definitivul, memorabilul, ci spontaneitatea, cursivitatea, autenticitatea. Ei vizeaza provizoriul, un provizoriu care sa fie adaptat, bine tintit.
Si care sa-i pozitioneze cit mai bine pe “piata” literara?
Da. Asta este una dintre schimbarile importante care s-au produs in literatura noastra contemporana. Si nu s-a produs imediat, ci abia acum, dupa aproape 15 ani, prin textele publicate de Polirom si, in genere, prin textele tinerilor.
“Ma tem ca e nevoie de o redefinire a conditiei insesi a scriitorului”, marturiseati cindva. La ce anume va refereati cind faceati aceasta afirmatie?
Da. Cred ca s-a schimbat pozitia scriitorului in noua societate, in curs de (re)constituire. S-a schimbat totodata pozitia literaturii. Inainte, stim cu totii, literatura era un teritoriu de libertate marginita, de libertate imbarcata, singurul de acest fel in care se puteau spune unele adevaruri partiale, jumatati de adevaruri. Mi-amintesc ca, in anii ‘90, la Paris, am avut o discutie in contradictoriu cu Andrei Pippidi, care spunea ca jumatatile de adevar inseamna, de fapt, jumatati de minciuna. Nu cred ca se pot transa lucrurile atit de clar, pentru ca a spune jumatati de adevar in anii aceia insemna ceva – atit pentru cei care ascultau, cit si pentru cei care le spuneau. Sint unul dintre oamenii pentru care rezistenta prin cultura inseamna ceva; nu m-as grabi sa arunc acest fenomen la lada cu gunoi a istoriei; am trait acea perioada, stiu cum se faceau jocurile pe atunci. Astazi, evident, este nevoie de imaginatie pentru ca tinerii sa priceapa si chiar sa conceapa un asemenea fenomen. Dar, daca in anii ‘70 Ceausescu ar fi fost lasat sa-si duca gindul pina la capat, am fi avut o minirevolutie culturala. El a fost impiedicat pur si simplu – nu prin spectaculos, prin refuzuri nete, ci tacit; fiecare s-a opus in felul lui, a rezistat. A fost o rezistenta pasiva si eficace. Ce a reusit sa faca din proiectul lui distructiv s-a datorat mai mult presiunilor economice.
Nu este insa aceasta spaima generatiei din care faceti parte si mai putin – sau chiar deloc – a tinerilor scriitori?
Evident ca scriitorii tineri de astazi nu-si mai pun asemenea probleme – si e normal! Dar, in acelasi timp, ei insisi observa ca, in acest moment, a spune adevarul nu e suficient pentru a-ti asigura un interes din partea publicului. Ba chiar poti astazi sa spui orice; de multe ori, o minciuna spectaculoasa este mai atractiva decit un adevar oarecare. Relatiile dintre literatura si adevar sint usor reductibile.
Literatura noastra a fost dominata, dupa evenimentele din 1989, de perioada “marturisirilor”… Se scrie, in continuare, bildungsroman, jurnalele sint la moda…
Da. Dupa 1990, au fost niste ani in care s-a simtit un gust al adevarului direct, al confesiunii, a tot ceea ce inainte era imposibil. Inainte era recomandabila “invaluirea maiastra”, confesiunea indirecta, oblica. Acum, dimpotriva, se cere imediatete, autenticitate. Cred chiar ca autenticitatea de acum este mai puternica decit autenticitatea interbelica – pentru ca si atunci a fost un curent asemanator, de la Camil Petrescu la Mircea Eliade. Dar acei autori erau inca sub o comanda estetica, sub un imperativ estetic.
Cu toate acestea, celebrul de pe acum Jurnal al lui Jeni Acterian a facut furori…
Da, a facut furori, pentru ca era printre primele care au intrat in constiinta publica, postbelica si postcomunista. Dar, altfel, e suficient sa ne gindim care au fost autorii cititi de Jeni Acterian si sa ne dam seama ca, din perspectiva noastra, acolo era un alt fel de autenticitate.
Adica isi lasau o cu totul alta amprenta.
Asta ne face sa ne gindim la relativitatea autenticitatii. Noi intotdeauna masuram autenticitatea, chiar daca sintem constienti sau nu – dar noi, cei din interiorul literaturii, nu putem sa nu fim constienti –, in raport cu conventia literara dominanta.
Apreciati, mai demult, ca “rareori debuturile sint intimplatoare, mai ales in epoca totalitara”. Cum sint acestea in epoca “posttotalitara”?
Depinde de ce debuturi vorbim. Sint debuturi intimplatoare, adica niste veleitati sustinute financiar, de veleitari cu mijloace. Exista insa si debuturi “propriu-zise”. Parerea mea este ca debuturile de acum sint mai autentice decit cele de dinainte, pentru ca, atunci, foarte multi tineri se aruncau inspre literatura, simtind ca acolo se putea spune ceva interzis. Era un mod de a iesi din sistem, cit de cit, de a scapa de presiunea sistemului. Astfel ca foarte multi oameni cu vocatie de inginer, contabil s-au trezit literati, pentru ca au rivnit la aceasta forma de autonomie, de libertate, de exceptie pina la urma. Au tinut mult la climatul de exceptie pe care literatura il oferea. Acele acte inaugurale erau deviatii, nu erau normale. Daca ne uitam in urma, cred ca dam peste multe cariere literare formate prin deviere. Or, astazi exista realmente posibilitatea si libertatea de optiune. Un tinar poate alege, daca e dotat, si alte cariere, alte traiectorii mult mai ofertante, mai avantajoase; iar pe de alta parte, concurenta literara e mult mai dura.
Asta ar fi si diferenta intre generatia ‘80, atit de apropiata dvs., si cea din zilele noastre?
Nu m-am gindit la acest aspect. Evident, este o diferenta intre generatia anilor ‘80 si cea de astazi. Se va vedea ca, o data cu trecerea timpului, prapastia se va largi. Chestiunea asta desigur ca-i va contraria pe optzecisti, care au avut si au in continuare tendinta sa anexeze tot ce vine dupa ei…
Ce a insemnat cercul “tinerilor furiosi ai anilor ‘80”, dupa cum l-ati definit?
Asta chiar nu imi amintesc! Se poate, da! Nu mai recunosc formula, probabil pentru ca ei nu mai sint nici tineri si nu mai sint nici furiosi. Furiosi sint altii astazi. In clipa in care o miscare sau o promotie primeste aceasta titulatura, ea deja a incetat sa mai fie astfel si inseamna ca se anunta o alta miscare in subteranele vietii literare. Ma intreb insa daca diferenta intre generatia ‘60 si generatia ‘80 este atit de mare din perspectiva generatiei 2000. Cred ca optiunea deviata de care vorbeam a fost mai mare in anii ‘60 decit in anii ‘80, pentru ca in anii ‘80 aparusera deja tot felul de restrictii; literatura nu mai era atit de ofertanta ca inainte.
“Aparitia unei carti se inscrie intr-o ordine a miraculosului.” Lasati sa se inteleaga ca momentul aparitiei editoriale tine si de un joc al hazardului…
Sint atitea piedici care pot aparea inaintea aparitiei unei carti, atitea erori se pot produce. Depinde foarte mult si de relatia autorului cu editorul. Aveam in minte, probabil, cind am spus asta, o anumita carte, ca sa imi permit extrapolarea respectiva. Cita vreme nu mai exista oprelisti oficiale, aparitia cartilor este un fenomen normal. Aceasta normalitate risca sa conduca la o bagatelizare. Nu trebuie, cred, sa ratam caracterul de eveniment al aparitiei fiecarei carti bune. E un miracol de care trebuie sa stim sa ne bucuram!
Ati mai accepta, astazi, sa preluati destinele unei edituri?
Pai, dupa Univers, am mai acceptat o data, cu Paralela 45: am fost acolo, am facut un program de literatura straina si de studii socio-umane care, peste un an, urma sa-si dubleze volumul. In loc sa se dezvolte acest program, s-a diminuat, iar aceasta decizie s-a luat din ratiuni de economie. Ceea ce m-a facut sa ma retrag, pentru ca nu-mi mai recunosteam proiectul. Marea problema a editurilor noastre o reprezinta difuzarea. Sint doar doua, dupa stiinta mea, care au rezolvat-o intr-un mod rezonabil: Polirom si Humanitas. Celelalte sufera cronic de aceasta insuficienta a retelei de difuzare.
Cit de riscant este pariul pe care il faceti cu revista “Cuvantul”?
Am acceptat acest pariu. Am reusit, cred, sa repozitionez revista, sa-i stabilesc un alt loc in peisaj. Dupa un an de activitate mi se pare ca nu e putin lucru. Si aici apare aceeasi problema a distributiei. Revista este la mina Rodipet-ului – o societate incontrolabila: nu stii niciodata unde ajunge revista si unde nu ajunge. Am numeroase semnale, mai ales din vestul tarii, cum ca acolo nu se gaseste.
Nu este suprasaturata piata publicatiilor culturale, in acest moment?
Este supra-suprasaturata. Pe de o parte exista, evident, o supraoferta. Pe de alta parte, trebuie sa admitem ca interesul publicului a scazut. Publicul acesta este in continua restringere si atunci faptul ca noi il bombardam in continuare cu reviste literare arata o forma de superba si inconstienta inadaptare la situatia din teren. Sint mai degraba pesimist in privinta viitorului lor.
Spuneati ca timpul pe care l-ati investit in cartile altora a fost timp pierdut pentru cartile proprii. S-a inversat acest raport?
Nu! Nu s-a inversat deocamdata, dar se va inversa in curind…
Ati avut profesori celebri, cit de mult v-au influentat acestia?
Si-au lasat amprenta, mai ales cei doi “mari”, pe care i-am frecventat atita cit am putut: Vianu si Calinescu. Vianu este mult mai important ca profesor decit Calinescu, care era o figura fabuloasa. Trebuie spus ca “taifunul” calinescian era unul bine pregatit, cu toata recuzita necesara: cu ropote, cu scintei, cu strafulgerari. Dar ce spectacol! Am mai avut si alti profesori remarcabili: Egdar Papu, Savin Bratu, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Mihai Pop. Dar profesorul care m-a influentat cu adevarat, adica a exercitat asupra mea o influenta integrala – intelectuala si umana – a fost Marcel Raymond.
Destui colegi de-ai mei nu-si mai schimba discursul
Cit de mult s-a schimbat, prin prisma experientei dvs., relatia profesor-student, in comparatie cu acea perioada? Spuneati ca nu credeti ca a fi profesor astazi e altceva decit a fi fost profesor ieri.
E o intrebare foarte buna. In principiu, profesorul trebuie sa-si innoiasca mereu discursul. Aici sint de facut citeva comentarii. Hai sa ne intoarcem la inceputul anilor ‘90 si apoi sa revenim dupa 2000. In anii ‘90, profesorul trebuia sa isi schimbe discursul daca cel tinut inainte nu a fost unul profesional, daca nu a spus ce trebuia sa fi spus studentilor. Cred ca au fost multi profesori care au tinut un discurs ok, care au spus ce trebuiau sa stie studentii – si acesti dascali nu trebuiau sa si-l schimbe. Spun ca sintem in anii ‘90 pentru ca atunci se impunea schimbarea de ordin ideologic. Eu unul, marturisesc, nu am schimbat nimic. Si nici Manolescu nu cred ca a schimbat ceva, pentru ca nu avea ce! Dar acum, in anii 2000, se pune o alta problema: problema unei innoiri care tine de innoirea profesiei insesi, metodologica, de perspectiva. Dincolo de presiunea ideologiei sau a unei mode, lucrurile se schimba in cimpul nostru si evident ca si discursul profesorului trebuie sa se schimbe. Constat insa cu tristete ca destui colegi de-ai mei nu-si mai schimba discursul. Ramin fixati in proiectul lor initial, ceea ce este neplacut.
Va referiti la faptul ca nu au alte referinte bibliografice, decit cele din anii de formare?
In mare, da, la asta ma refer.
Daca ar fi sa ne intoarcem putin in timp: cit de “furios” erati in clipele studentiei?
Pai, eu nu am fost furios, nu mi-am putut permite asta, pentru ca am fost exmatriculat in anul II de facultate din motive de dosar. Iar chestia asta te marcheaza! In 1958 a fost o mare miscare de epurare, mai ales in rindul intelectualilor si al studentilor, o vinatoare si o teroare care te marcheaza si nu iti mai lasa nici un gust pentru libertate sau revolta. Cel mult o revolta mocnita, ascunsa, cu grija, cu teama. Am fost in sedinte in care tineri nevinovati erau “demascati” si sanctionati pentru tot felul de lucruri, pentru vorbe scapate pe coridor sau la toaleta. Nu am avut cum sa fiu, din pacate, un student “furios”. Spre norocul nostru, a fost ultimul val de teroare. In aprilie 1964 incepea un fel de primavara romaneasca.
Numarul 24, 7-13 mai 2005