– Fragment –
Bijutierul
Il chema Saiyed si toti il priveau ca pe un oriental. Avea pielea smeada si ochi cenusii, cu o uitatura ca sticla. Unii il credeau evreu, iar altii armean, dar, pentru ca nu exista o dovada clara a originii lui, ii spuneau Bijutierul, caci cu asta se ocupa. Nu facea doar negot, ci crea giuvaiere pentru toate femeile din oras care ii treceau de vitrine si de firma fosforescenta din fata usii, indraznind sa paseasca in magazin. Diamantele ca de gheata, din sipetele luminate electric, le trageau suflarea din piept, in timp ce topazul, cu lucirea lui azurie, le infiora ca atingerile unui amant. Bijutierul stia ce le place. Stia mai bine decit un doctor si decit un duhovnic, caci era imblinzitorul luminii care trecea prin cristal, prin cuart si prin corindon. Saiyed otravea ca sarutul lui Iuda inimile infierbintate de sclipirile pretioaselor si le facea sclave, ca pe margelele dintr-un sirag.
Nici barbatii nu rezistau la chemarea safirelor parca ude si a boabelor de smarald risipite pe catifea, dar femeile atit de sfioase si de dornice sa iubeasca! Se pindeau si se alungau, se certau intre ele precum veveritele la alune, cintarind nestematele in palmele umezite de incintare. Saiyed le ducea pina in depozitul cu seifuri, unde tinea piesele care depaseau patru-cinci carate si lingourile de platina, ajutindu-le sa se-mbete cu licorile din citrine si din granat si cu vinul tulbure din agatele rosii atit de rare, pe care le slefuia uneori, ca un apucat, cite o noapte intreaga.
Dimineata, cind le punea in casete, erau vii ca murele bine coapte si imbietoare ca icrele de morun pe tartine. Era limpede: daca gindea astfel insemna ca ii era foame si dadea o fuga la bucataria din spate, activind alarmele cu o mina si cu cealalta, scotocind in dulap.
Cauta mai intii lingurita lui de argint, cu un cap de sarpe deasupra cozii, apoi farfurioara de jadeit, verde ca agurida, pe care scurgea doua lacrimi de miere.
Era ca si cum s-ar fi miruit, ca si cum ar fi baut aur. Se simtea ocrotit si sfint dupa ce inghitea doua guri de apa in urma acelei dulceti din stup, create dupa chipul odoarelor pe care el le monta in inele, in brose si in gateli de purtat la git, ce iti innebuneau ochii.
Apoi urma brinza. O felie subtire, intinsa pe piinea neagra, si vreo doua masline, niciodata mai mult.
Se hranea aproape ca un calugar: cu mincaruri putine si foarte iuti, daca slefuia pietre mate, si bea doar apa, cind avea de taiat nestemate. Diamantul il facea sa transpire si sa plinga in somn. Il golea de minie si de rabdare, de aceea postea trei zile inainte sa-l cuprinda in clesti. Cind lucra diamant, nu se barbierea niciodata, ca si cum ar fi fost in doliu, dar isi scurta unghiile, pentru a lustrui fara urme, ca duhul mortii.
Diamantul venea din moarte si mergea in lumina. Cind nu era fatetat, statea ca ochiul albit de o cataracta intre ustensilele lui curatate si rinduite pe o bucata de piele. Il punea intr-un buzunar si simtea cum il arde si cum il striga, ca o gura de jar ingropat.
Avea cosmaruri daca intirzia sa-l alinte sub freza si sub polizoarele care sclipeau ele insele precum niste podoabe. Atelierul ii era templul, vizuina de alchimist si chilia lui de prelat. Nu parea un loc pentru fitecine. Pentru oricine l-ar fi vizitat pe neasteptate, nu era de gasit cind statea aplecat peste bulgarele de gema, cautindu-i inima cu virful daltitei.
Tintuitorul si ceilalti doi barbati pe care si-i angajase ca ajutoare ii stiau meteahna de a sta incuiat ore in sir, pina cind pietrele ii vorbeau. Il lasau in pace, fiindca oricum nu intelegeau mai nimic. Ibrahim, care era neintrecut in a pecetlui diamantele in locasuri, il invidia pe ascuns si de aceea il privea rar in ochi. Bijutierul il lua drept timid si cu asta basta! Ii zicea Minuta, fiindca avea bratul sting mai scurt decit dreptul, de cind se nascuse. Nu era nimerit sa lasi nestematele in seama unor calfe rau insemnate, cum era el, dar n-avea incotro.
Ibrahim lucra ca un rob, ca un somnambul, urmarind gaoacele aurului si platinei cu alte puteri decit ale unei calfe obisnuite. Nu gasise altul ca el. Il stia de copil si, in plus, ii lega un secret pe care Bijutierul inca nu il impartise cu nimeni: baiatul era gasit, cum el insusi fusese, in urma cu ani, in vremuri mai line.
Minuta crescuse intre barbati, la un schit. Mai erau si altii acolo, orfani ca el. Se-ngrijeau de vite, spalau in altar si aduceau apa pentru straturile de zarzavat.
A fugit dintre popi deindata ce staretul care il infiase murise. A rabdat de foame, apoi a cersit si, in cele din urma, s-a aciuat la un turc, pielar si artizan in arama, care l-a crescut intre fiii lui. Avea patru baieti si o fata, dar erau firavi ca nuielele, scaldati in lapte si zahar, cum le zicea tata-sau adoptiv.
Minuta venea de la manastire, deprins cu roaba si cu galetile, avea coaste de cal si spinarea batatorita de corzile calabalicurilor pe care le tot carase.
S-a facut Ibrahim din fratele Marcu, fara vreo remuscare. Oricum nu-i pasa. Voia bani, caci intelesese de mic ca abia dupa bani urmau celelalte: credinta, degetele moi si subtiri, mansetele albe. Si la schit, dupa ce plecase, bogatia schimbase rosturile. In doar cinspe ani, tarcul de sutane devenise un sit turistic, cu masina la scara si internet.
Dar si el, orfanul, se transformase. Fata protectorului sau iesise in lume fara sa priceapa cit o iubise, iar baietii facusera scoli, dupa voia tatalui lor. Unul era constructor, iar altul medic, pe cind ultimii doi tineau impreuna cea mai mare firma de ciocolata din Istanbul. El ramasese sa bata tinte in blana de oaie frumos argasita si sa ciocaneasca arama pina cind isca ape. Se facuse mai aprig, avea diploma de slefuitor si era hotarit sa stringa averi.
Saiyed, bijutierul, avusese mai mult noroc. Pe el il lasasera pe treptele Bancii de Comert si Industrie, dimineata, la opt, cind veneau functionarii. Guvernatorul, care sosea totdeauna primul, mai ca nu daduse cu piciorul in el, cind voise sa urce in lift.
Ce e cu copilul asta aici, voi nu sinteti zdraveni la minte?
Saiyed, in virsta de patru zile, scincise de sub plapumioara lui de satin, in timp ce Guvernatorul si paznicul inarmat din fata intrarii incremenisera.
Sefu’, n-am vazut cind l-au pus, pe onoarea mea, desi sint in tura de azi dimineata!
Nu conteaza asta, e mort de foame. Urcati-l la mine, sa-i gasim o ingrijitoare pina ajunge politia.
Si paznicul, si femeile de la ghiseele pentru clienti ramasesera cu gura cascata, fiindca despre Guvernator se vorbea ca e pederast si ca nu avea sentimente ca oamenii. Ii spuneau RoboCop pentru ca nu intirzia niciodata, nu fusese bolnav, intra primul in banca si pleca odata cu bodyguard-ul, la sfirsitul turei de zi.
Pina sus, in birou, bebelusul adormise profund, cu minutele rosii deasupra invelitoarei. RoboCop il pusese pe masa, intre hirtiile secretarei, se holba la el cum respira si, fiindca nu-i tresarea un muschi de pe fata, numai Dumnezeu banuia ce-i trecuse prin minte.
Cert e ca, in citeva zile, toata lumea aflase despre adoptie si despre numele atit de curios al copilului. Dar ce nume! Saiyed! “Nume de arab” – ii vedeai pe bancheri ridicind din sprincene, fara sa se mire de fapt pe de-a-ntregul, fiindca il credeau un excentric oricum pe guvernatorul care incheiase afacerea. Unii chiar gaseau ilegal ca unui celibatar, oricit de bogat si trecut binisor de prima lui tinerete, sa i se incredinteze cu acte un sugar de doar patru zile.
Cind o infirmiera platita il scosese din cos sa il spele, ii vazuse la git Roza vinturilor.
Nu implinise nici patru ani cind tatal sau adoptiv il dusese la piata de nestemate. Pin’ atunci copilul se jucase in praf, cu baietii de virsta lui, isi zdrelise miinile carind pumni si mai si plinsese din cind in cind, dar, dupa acea intilnire, viata lui capatase cu totul alt curs, ca un riu care, dintr-odata, se revarsa in cascada.
Pentru ca era foarte cald, Guvernatorul il lasase la umbra, ca sa cumpere doua limonade. Se purta destul de stingaci, fiindca ieseau rar impreuna si de obicei nu se descurca cu copii asa mici.
Saiyed astepta, leganindu-si picioarele incaltate in sandale din piele fina. Bona Berthe ii pusese batista in buzunarul de la piept al costumului si pe cap o palarioara de bambus cu inscriptia unei firme de lux. Nu parea un copil gasit, ci exact odrasla Guvernatorului.
Tocmai se plictisise, asa ca sari de pe scaun si se duse tintit la vitrina pe care o vazuse de pe partea cealalta. Se uita in ea ca intr-un acvariu si simti ca lesina de incintare: de pe o matase subtire, cea mai gratioasa pereche de miini aduna inele si ceasuri, indoindu-si degetele ascunse in manusi, cum numai un magician de la circ mai putuse sa faca.
De afara, din strada, nu zarea nici chipul, nici corpul celui care isi misca degetele, dar nu-i trebuia sa le vada. Se trezi purtat de baletul acelor miini care traiau singure, fara trup, ca niste minuni ale aerului. Se lipi de vitrina si rise tare, apoi se lasa in genunchi, ca sa le observe mai bine. Nu stia ca fiorul din el, care il umplea ca un abur, ar putea sa aiba un nume. Rise iar, apasindu-si fruntea pe sticla. Palaria de bambus, care era nou-nouta, i se duse pe ceafa si, in cele din urma, cazu alaturi.
Si atunci se-ntimpla ceea ce spera sa se-ntimple: degetele lungi, de zapada, se oprira o clipa, si-i facura un semn sa vina. Il chemara spre ele cu o bucurie anume, intensa si libera, ca a pasarilor cind zboara. Se rotira in ceata de deasupra matasii, precum doua figurine de zahar, agatate in bradul de la Craciun. Baietelului ii lucira ochii, iar Guvernatorul, care ramasese prostit, cu paharele de limonada in mina, il auzi gingurind si-l vazu topindu-se ca un turtur de apa in caldura de iad a dupa-amiezii.
Bona Berthe si soferul bancherului se purtara ca doi parinti: il vegheara trei nopti si ii stinsera febra, pina cind copilul clipi:
Am dormit de ajuns, nu crezi, Berthe?
Da, odorul meu, ii raspunse ingrijitoarea, care il iubea tot mai mult, pe masura ce virsta o-mpingea catre moarte. Dar acuma nu te grabi sa cobori din pat inainte sa bei putin lapte.
Nu-i era ceva mai nesuferit decit laptele, asa ca pasi pe parchetul caldut al sufrageriei si se duse glont spre dulapuri:
N-ai vreo prajitura, ceva?
Berthe ii puse repede o bucata din tarta ei cu stafide si mar caramelizat, iar baiatul o minca lacom, ca si cum totul ramasese la fel.
De cind il adusese pe brate, ca pe un trandafir neudat, Guvernatorul nu avea somn. Bona Berthe, in schimb, visa lucruri ciudate, caznindu-se apoi la lumina zilei sa le desluseasca un rost.
Inainte ca Saiyed sa deschida ochii, ea visase inima unei capre, strapunsa de fulger in timp ce pastea. Era mai mult o iada cruduta, cu peri aurii ca foaia de ceapa si cu o zgarda de nestemate la git, care o facea sa para vrajita.
Sa o bintuie nestematele in somn era tot ce-i lipsea batrinei din Bruges, care treizeci de ani fusese consoarta dirigintelui postei si nici ca tinuse vreo pretioasa in palma in viata ei. Dar acum, ca vaduva, se mutase in Dubai, era angajata Guvernatorului si aici giuvaierele umblau singure.
“In Dubai, nimeni nu o sa-mi mai strige copilul «imputit de arab!»“ ii zisese bancherul si ea il crezuse.
N-avusese habar ca ii va fi asa greu: nu putea sa indure caldura umeda, iar foiala cohortelor de turisti in bazar, in hoteluri si cafenele o lovea in moalele capului. Ca un fruct prea copt, napadit de furnici, orasul-regat din poala desertului se lasa cucerit dimineata si seara, din ianuarie pina in mai si din august pin’ la finele anului, varsind munti de bani in visteria seicului si a emirului de la Burj Al Arab.
Bona Berthe nu putea sa le sufere pe femeile care navaleau in boutique-uri, devastind rastelele ca niste termite.
Bona Berthe nu putea sa respire in zgomotul de viespar poleit de candelabrele aurite, cu ghirlande de cristale in virf.
Dupa doisprezece ani de sedere, istovita ingrijitoare inca nu se obisnuise cu mirosul acela de inavutire statuta, de mirt si de miere, de orez ars.
Dubaiul le zimbea tuturor cu un zimbet de faraon care preschimbase nisipul in gradini suspendate si petrolul – in timp care sta.
In Dubai, nu imbatrinea nimeni. Ea insasi rabda in tacere anii care i se imprastiau ca mercurul, fara sa ii mai macine oasele. Si Guvernatorul, care venise adus de spate si cu timplele sure, acum mergea drept si-si reluase naravul misterioaselor sale escapade de noapte.
…Saiyed le daduse insomnii tuturor. Pentru citeva seri, le-ntarcase izvorul de placere si de noroc. Dupa ce il vazura zburdind prin casa, se inzdravenira la loc si-si lasara poftele slobode. Numai Berthe mai avea o tristete nevindecata, care ii asprea ochii, si vazuse asta si la copil: se facuse tacut, iar pupilele lui, care straluceau totdeauna, se umbrisera ca taciunii stinsi.
Bona Berthe nu isi talmacise cosmarul, ca visa din nou spata iadei, strapunsa si inrosita de singe, pe cind inima despicata de fulger ii pulsa si salta in iarba. Se sperie si tipa in somn, dar a doua zi dimineata se gindi sa isi caute dezlegare chiar la cel pe care il ocolea. Era dervisul din piata de peste, de la care isi intorcea fata, ori de cite ori ii facea un dar.
Cartea
In Dubai, la sfirsitul deceniului unu din mileniul al treilea, Burj Khalifa, cel mai inalt si mai luxos turn din lume, tocmai a fost inaugurat. Recesiunea mondiala se simte ca un vint rece sub usa, dar asta nu tulbura opulenta spectacolului: zece mii de artificii se urca pina sub talpile lui Allah.
In plin carnaval, “jurnalul arab” al unui bancher incepe sa spuna o poveste surprinzatoare a Bucurestiului de acum un veac. Brusc, ne aducem aminte ca, pina in 1923, cind a fost dezvelit mormintul lui Tutankhamon, Romania avea cel mai mare tezaur de aur si nestemate din lume. In Orient sau aiurea, povestea comorilor si a pietrelor pretioase are acelasi final: bogatiile se intorc la nisipul sub care statusera ingropate.
Demonii vintului – un bazar al gemelor rare, citeva episoade de dragoste si un alt episod, magic, al bijuteriilor care ar putea salva lumea, totul amalgamat intr-o scriitura tactila, vizuala si olfactiva, cu iz de poem oriental.
Autoarea
Daniela Zeca Buzura este absolventa a Facultatii de Litere din Bucuresti, a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii si a unui masterat in stiintele comunicarii. Din anul 2001 este doctor in filologie al Universitatii din Bucuresti si lector la catedra de presa a Facultatii de Stiintele Comunicarii din cadrul aceleiasi Universitati.
A realizat numeroase emisiuni de radio si a publicat articole si recenzii in revistele: “Amfiteatru”, “Ramuri”, “Romania literara”, “Dilemateca”, “Luceafarul”, “Convorbiri literare”, “Studii culturale”. In calitate de realizator al Televiziunii Romane a semnat peste 200 de emisiuni de autor precum: “Cafeneaua artelor”, “Libraria pe roti”, “Ceva de citit”. Intre titlurile mentionate, seria tematica “Fata in fata cu autorul”, realizata neintrerupt din octombrie 1997 si pina in aprilie 1999 – reprezinta o veritabila antologie a literaturii romane contemporane in 100 de editii – distinsa de Uniunea Scriitorilor din Romania cu Premiul Special pentru reflectarea in programe de televiziune a vietii literare romanesti. Pentru acelasi ciclu de emisiuni, autoarei i-a fost decernat Premiul National de Televiziune pe anul 1997, acordat de Uniunea Scriitorilor si Fundatia “Scrisul Romanesc” (distinctie acordata, la acea data, moderatorilor Octavian Paler si Nicolae Manolescu). La sfirsitul anului 2006 a primit distinctia “Personalitatea europeana a anului pentru Romania” – sectiunea televiziune, acordata de Fundatia Eurolink si Comisia Europeana. Din martie 2003 a fost redactor-sef al Redactiei Literatura Arte, din august 2009 face parte din Consiliul de Conducere al Institutului Cultural Roman, iar in prezent este directorul Canalului TVR Cultural.
A mai publicat volumele: Orfeea (Ed. Viitorul Romanesc – poezie, 1994), Ingeri pe carosabil (Ed. Coresi – proza, 2000), Melonul domnului comisar (Ed. Curtea Veche – critica literara, 2005), Jurnalismul de televiziune (Ed. Polirom – 2005) si Totul la vedere. Televiziunea dupa Big Brother (Ed. Polirom – 2007), Veridic. Virtual. Ludic – Efectul de real al televiziunii (Ed. Polirom – 2009) – Premiul APTR (2009), Istoria romantata a unui safari (Ed. Polirom – 2009) – Premiul revistei “Convorbiri literare” (2009).
Galerie foto
