Asa ca ni se parea natural ca basistul sa poarte palarie asemanatoare cu a lui Rick Danko, desi palarie avea si Robbie Robertson, iar la prima piesa din film (ultima din concert) chitaristul o tinea pe cap, in vreme ce Danko o lepadase pe-a sa. Ma inseala oare memoria? Nu prea mult.
Am zgindarit aceasta amintire neclara fiindca ma intreb deseori de ce cred muzicienii de rock, de pop sau de alte genuri ca publicul le va aprecia accesoriile vestimentare. Stiu ca adoptarea unor astfel de elemente decorative are scopul bine determinat sa-l reliefeze pe interpret, facindu-l unicat! (E absolut delicios de rizibil sa asculti, sa vezi un interviu cu vreun martafoi dintr-acesta, facatura a mecanismului showbiz, cum pronunta el cuvintul “unic”! E… unic, nu? Dar unul multiplicat in sute, in mii de exemplare!) “Artistul” din mine intelege si e de partea celui ce se chinuie sa-si expectoreze neasemanarea. Educat la scoala mai veche a deprinderilor umaniste, adapat cultural cu clasicism, romantism si mult prea putin realism, nu pot refuza nimanui dreptul de a sparge acoperisul propriei cochilii. Daca Ted Nugent, bunaoara, crede ca e mai chitarist deoarece isi indeasa pe frunte un Stetson cu picatele si-si agata de centura, la spate, o coada argasita de raton sau de vulpoi, cine-l poate convinge de contrariu? Totusi, spectatorul va retine, din cele vazute pe scena in concertul cu numarul 6.000 (Motor City Mayhem, 2008) al veteranului din Detroit, pe blonda care iese din tort in cel mai american stil, si nu pe meseriasul ce-si forteaza vocea pina la falsitate. Si cu atit mai putin pe figurantii echipati in haine militare ce stau smirna ca fundal, chestie jignitoare pentru ziua nationala a SUA, dupa cit ma duce pe mine mintea. Or, standardul acelor oameni este altul?
E un exemplu de ceva ce poate fi catalogat kitsch. Dar accesoriile kitsch-oase abunda in showbiz. Probabil sint nascute impreuna cu industria si sint inseparabile. N-as vrea sa insist pe origini. E posibil ca obisnuinta costumarii pentru spectacol sa vina dinspre opera clasica, din montarile fastuoase si extravagante vazute de vreun producator sau interpret lovit de-o brusca revelatie. Sau poate au ramas din obiceiul trupelor de ministreli negri care, ca sa fie acceptati la sindrofiile stapinilor, se vopseau pe fete cu crema alba? Insa albii stiau ca respectivele aratari sint negri vacsuiti; deci, admiteau tacit mistificarea, neputind sa-si refuze distractia ieftina, populara si, uneori, vulgara.
Excesele de abtibilduri gen Kiss, David “Ziggy Stardust” Bowie, Motley Crue au coerenta vizuala remarcabila, fie ca displace unora (traditionalisti) sau altora (bigoti). Dar de multe ori totul se duce in ridicol. Un accesoriu ce facea furori in epoca flower-power – bentita de sustinere a parului – e fara haz pe fruntea lui Axl Rose (foto) ori a vocalistului de la Poison. Cercelul din ureche are sens chiar purtat de barbati. Punkerii si-l puneau in nas ca semn de protest. Agatat in sprincene e un moft. Are sarm o palarie fistichie. Dar cind o pui peste tichie…