Iar acum – fortaretele sasesti din jurul Brasovului, apoi Covasna-Harghita, o bucatica din Bucovina si alta din Bistrita-Nasaud. Asa am ajuns la Prejmer si Harman, la Sfintu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Sovata, Tirgu Mures, Praid si Corund, apoi la Poiana Negrii si Vatra Dornei, ca sa ne tragem sufletul la Bistrita inainte de a o lua inapoi spre casa. Cuiva pus pe explorari serioase, in adincime, vijiiala noastra ii poate parea un joc de copii mici. Pentru noi e insa altceva: deocamdata doar o amusinare de teren, o luare de amprente, o dibuire, pentru ca pe urma, in anii pe care-i mai avem, sa stim unde anume sa plonjam in voie, tihnit.
Dar s-a mai adaugat ceva: toate drumurile, mai ales cele de anul trecut si de acum, au avut pentru mine si Delia un rost adinc, greu de marturisit si descris. Am hotarit sa pornim impreuna pe urmele tatilor nostri, aruncati de istorie atit de departe unul de altul, chiar impotriva, incit apropierea noastra le poate parea unora de-a dreptul ciudata. Ce ginduri au stirnit in noi parcul din Vatra Dornei sau cimitirul din Suplacul de Barcau, Aiudul si fostul ghetou din Simleu ar incapea poate doar intr-un roman pe care nu-i inca cine sa-l scrie. Dar si asa, dupa taceri prelungite, dupa retragerile fiecareia in singuratate ca intr-o cazemata si apoi prin puzderia noastra de vorbe, tatii erau cumva din nou vii. Si asta a fost la urma urmelor tot ce a contat, fiindca asa parca ne-am mai despovarat, iar ceva care semana cu o bucurie impacata, fie si firava, ne-a risipit tristetea.
Recunosc, inseninarea mea a sporit cind am trecut prin Sieul bistritean, pentru ca, strafulgerata de numele satului, le-am putut spune prietenilor mei povestea adevarata a rabinului Aaron Juda Hartmann.
I-am descoperit viata strinsa pe o foaie ingalbenita de hirtie ce iesea dintr-un registru prafos, in vara lui 1986, impreuna cu MM, intr-o sinagoga sefarda parasita din Timisoara. Statea scris acolo ca Aaron Juda era din Sieu, ca a urmat studii rabinice in Ardeal, Paris, Barcelona si Tripoli. “Sint in virsta de 39 de ani, casatorit, familie cu trei copii de 12, 10 si 6 ani, sint cetatean roman si posed urmatoarele limbi: romana, spaniola, hebraica, germana, maghiara si franceza”, se adresa in toiul razboiului savantul din Sieu comunitatii israelite de rit spaniol din Timisoara, in cautarea unui post de rabin, sohet, moel sau chiar de profesor. Atit de tare m-a impresionat toata istoria, incit am vrut sa aflu ce s-a ales de cererea lui.
Am luat-o pe urme si am descoperit ceea ce banuiam: nimeni din familia Hartmann nu s-a mai intors niciodata din lagarul unde a fost deportata. M-am gindit atunci ca scrisoarea nu poate sta in miini mai bune decit ale lui Stefan Agopian, i-am daruit-o, iar el l-a facut pe Aaron Juda Hartmann personaj in minunatul sau roman neterminat, Fric. Le-am povestit si asta prietenilor mei, in timp ce strabateam Sieul, cu bucuria tot mai limpede ca macar asa, prin amintirea noastra, nimeni n-a disparut de tot.