In scaune de plastic sedeau doi cunoscuti, cu oarecare chef (si) de gluma, fiindca ma indemnau sa vin mai repede, ca au desfacut sampania. Iar eu, se intelegea (numai amicii nu pricepeau), imi asteptam iubita, cea mai mult virtuala decit reala, vorba ei in momentele-i de furie. Cum sa particip la petrecere single, poate gata de-o tradare!?
Problema personala a trecut in plan secund. Deodata eram intr-o sala de concert de marime medie, cu vreo 50.000 de spectatori ce aplaudau frenetic si tipau excitati. Multe fete frumusele, majoritatea agitind baloane colorate, luminoase. Faceau zgomote pe alocuri greu de suportat de-o ureche neantrenata. Le cunoasteti, acele tipetele ce-au insotit beatlemania, depechemodemania sau jackomania… Acum le auzim cu totii din nou, la fel de enervante si la fel de convingatoare ca intotdeauna. Pe mine nu ma mira. Sint o dovada ca, in pofida showbiz-ului rapace, magia functioneaza, rockul e viu, sentimentele palpita. Sentimente emo. Nu ne plac toalele, superficialitatea, deja-vu-ul? Dar n-a fost mereu asa? Brothers & sisters, fiti ingaduitori, n-ati invatat nimic?… Totusi, de unde cunosc aceste armonii ce-mi hasureaza placut auzul? Hey, You, spune vocea lejer tratata in Pro-tools. Piesa incepe ca We Will Rock You – Queen si continua cam la fel. Nu-i lipsita de antren, buna de rupt topurile…
Jumatatea de jos a sferei a crapat in mai multe felii, jumatatea cealalta a fost saltata mult mai sus, derutindu-mi simtul de orientare. Ma retrag in halucinatia proprie, dau din brate ca un vislas pe 1.000 de oceane, alerg ca un ratacit in hotelul din The Shining, filmul lui Kubrick, perfect clar si totusi terifiant, socant, sufocant ca exilul in creierul unui autor de productii horror. Si cind tocmai cred ca am ajuns la marginea pustiului, la capatul noptii, ma vad imobilizat pe-un pat de spital militar, intr-un salon cu cinci paturi si nici macar o fereastra. De mine se apropie o vietate… Vietate o fi? Nu mecanism? Are aspectul unui alien din jocurile computerizate sau din pelicule sci-fi, costum ca o carapace de crustaceu, cu umeri teposi, citeodata luminati de leduri (made in China?), functionind ca un baraj catre intimitatea fiintei (fiinta o fi?), nu ca instrument de atac. Sa fie om sau masinarie? Robot? Automatic… Suna ca Muse? Ca Placebo? Ca U2?
Nici n-am bagat de seama cind s-au dezlantuit ciinii erotismului refulat. Dogs Unreleashed? Ce pofta de New Order mi-a deschis piesa asta! O noua ordine existentiala, ambientala, sentimentala, habitudinala. De fata mea se apropie figura androgina, bine machiata, cu buze fermecatoare, a vocalistului. Atractie indiscutabila. De n-ar fi parul, coafat insuportabil (nu pe gustul meu, sa reduc acuzatia!), as crede ca Bill (acesta e numele? ce stupid! nici macar Billie…) e decupat direct din imaginatia lui E.A. Poe. Gura senzuala se casca in liniste, dintii albi, imaculati, se pregatesc sa muste. I never see anything like you?
…Tu poate nu, noi insa am vazut cite ceva, chiar fara sa calcam prin Tokio Hotel – Humanoid City Live.