– Fragment –
Tacerea mieilor:
Despre moartea ciudata a Americii liberale
De ce au acceptat liberalii americani politica externa catastrofala a presedintelui Bush? De ce au atit de putine de spus despre Irak, despre Liban sau despre informatiile mai noi privind planificarea unui atac asupra Iranului? De ce au stirnit atacurile acestei administratii asupra libertatilor civile si dreptului international o rezistenta si niste proteste atit de slabe din partea celor care se preocupau de obicei de ele? Pe scurt, de ce si-a tinut capul la adapost intelighentia liberala din Statele Unite in ultimii ani?
Lucrurile n-au stat mereu asa. Pe 26 octombrie 1988, “New York Times” cuprindea o pagina intreaga de reclama pro-liberala. Sub titlul “A Reaffirmation of Principle”, aceasta il critica pe presedintele de atunci, Ronal Reagan, pentru ironizarea “temutului cuvint care incepe cu L” si pentru tratarea “liberalilor” si “liberalismului” drept termeni de rusine. Principiile liberale, afirma textul, sint “eterne. Extremistii de dreapta si de stinga au atacat dintotdeauna liberalismul ca pe cel mai mare inamic al lor. In epoca noastra, democratiile liberale au fost zdrobite de astfel de extremisti. Trebuie sa ne aratam impotriva oricarei incurajari a acestei tendinte, fie intentionate, fie nu, din tara noastra”.
Proclamatia era semnata de catre 63 de intelectuali, scriitori si oameni de afaceri proeminenti, printre care Daniel Bell, John Kenneth Galbraith, Felix Rohatyn, Arthur Schlessinger Jr., Irving Howe si Eudora Welty. Acestia, ca si alti semnatari – economistul Kenneth Arrow, poetul Robert Penn Warren – reprezentau nucleul critic intelectual, centrul moral stabil al vietii publice americane. Dar cine ar putea semna astazi un astfel de protest? In Statele Unite astazi liberalismul este politica ce nu indrazneste sa-si spuna numele. Iar cei care se autointituleaza “intelectuali liberali” sint angajati in alte curente. Asa cum trebuia sa se intimple in noua Epoca Poleita in care traim, cind raportul intre salariul unui CEO si cel al unui muncitor calificat american este de 412 la 1, iar Congresul corupt este scaldat in lobby-uri si favoruri, locul intelectualilor liberali a fost luat de catre o admirabila serie de jurnalisti seriosi de investigatie – mai ales Seymour Hersh, Michael Massing si Mark Danner, care scriu in “New Yorker” si “New York Review of Books”.
Pierderea increderii in sine a cetatenilor din America contemporana poate fi explicata in mai multe feluri. Pe de o parte, este un recul fata de pierderea iluziilor generatiei anilor ‘60, o retragere din curentul radical al tineretii catre impovaratoarea afacere a acumularilor materiale si a securitatii personale. Semnatarii proclamatiei din “New York Times” erau nascuti, majoritatea, cu multi ani inainte, iar opiniile lor politice fusesera influentate de perioada anilor ‘30, mai presus de toate. Optiunile lor erau produsul experientei si al luptei si erau solid zidite. Disparitia centrului liberal al politicii americane este si rezultatul direct al esecului Partidului Democrat. In domeniul politicii interne, liberalii credeau in protejarea bunastarii, in guvernarea de calitate si in dreptatea sociala. In domeniul relatiilor externe, ei erau dedicati mentinerii dreptului international, principiului negocierii si importantei dreptului moral. Astazi, un larg si harnic consens a inlocuit dezbaterea publica sanatoasa in ambele domenii. Si, asemenea corespondentilor lor in lumea politica, intelighentia critica ce facea parte odinioara din prim-planul vietii culturale americane a devenit tacuta.
Procesul incepuse cu mult inainte de 11 septembrie 2001 – si, cel putin in domeniul afacerilor interne, Bill Clinton si calculele sale politice “triunghiulare” poarta o anumita responsabilitate pentru distrugerea politicii liberale. Insa dupa aceea, arterele intelectuale si morale ale corpului politic american s-au ingrosat si mai mult. Ziarele si revistele liberalismului centrist – “New Yorker”, “New Republic”, “Washington Post” si “New York Times” – s-au dat peste cap ca sa-si adapteze linia editoriala la un presedinte republican, hotarit sa duca un razboi pilduitor. Media de centru a fost cuprinsa de un conformism inspaimintat. Iar intelectualii liberali americani si-au gasit, in sfirsit, o noua cauza.
De fapt, nu era decit o cauza veche intr-o haina noua. Ceea ce distinge viziunea suporterilor liberali ai lui George Bush de aceea a aliatilor neoconservatori ai acestuia este ca nu privesc “razboiul impotriva terorii”, sau razboiul din Irak, sau razboiul din Liban si poate, din Iran, ca pe niste simple exercitii pentru restabilirea dominatiei martiale a SUA. In schimb, liberalii privesc aceste razboaie ca pe niste simple hartuieli intr-o noua confruntare globala: un Razboi Drept, comparabil cu razboiul bunicilor lor impotriva fascismului si cu Razboiul Rece al parintilor lor impotriva comunismului international. Inca o data, afirma ei, lucrurile sint limpezi. Lumea este divizata ideologic. Trebuie, din nou, ca pe vremuri, sa luam pozitie fata de chestiunea epocii noastre. Nostalgici fata de certitudinile confortabile ale unor epoci mai simple, intelectualii liberali de astazi si-au gasit, in sfirsit, un scop: ei lupta impotriva “islamo-fascismului”.
Astfel, Paul Berman, publicist al revistelor “Dissent”, “New Yorker” si al altor gazete liberale si cunoscut comentator asupra afacerilor culturale americane, s-a reconvertit in expert in fascismul islamic (un cuvint inventat anume) si a publicat o carte pe acest subiect (Terror & Liberalism, 2003), la timp pentru razboiul din Irak. Peter Beinart, fost editor la “New Republic”, a urmat aceeasi tendinta cu cartea sa intitulata The Good Fight: Why Liberals – and only Liberals – Can Win the War on Terror and Make America Great Again (2006), unde schiteaza in detaliu asemanarile dintre razboiul impotriva terorii si inceputul Razboiului Rece. Nici unul dintre autori nu si-a manifestat pina acum familiaritatea cu subiectul Orientul Mijlociu si, cu atit mai putin, cu traditiile wahhabita si sufita, asupra carora se pronunta acum, cu atita autoritate.
Dar, ca si Cristopher Hitchens si alti fosti maestri liberali de stinga, care sint acum experti in “islamul fascist”, Beinart, Berman si altii ca ei sint, intr-adevar, familiari si se simt mai confortabil daca vad lumea divizata binar, in functie de o granita ideologica. Astfel divizata, lumea le este familiara de pe vremea parintilor lor; in unele cazuri, ea le aminteste si de vechiul lor trotkism de tinerete, folositor atunci cind cauta un model si un tezaur pentru antagonismele lor istorice. Pentru a putea intelege “lupta” contemporana (observati reciclarea lexicului leninist, cu conflicte, ciocniri, lupte si razboaie), ea trebuie sa propuna un singur inamic universal, ale carei idei pot fi studiate, teoretizate si combatute; iar noua confruntare trebuie sa poata fi redusa, ca in secolul XX, la o juxtapunere familiara, care elimina orice complexitate si confuzie exotica: Democratie vs. Totalitarism, Libertate vs. Fascism, Noi vs. Ei.
Desigur, suporterii liberali ai lui Bush au fost dezamagiti de actiunile acestuia. Ziarele pe care le-am citat, ca si multe altele in afara lor, au publicat editoriale, criticind politica lui Bush cu privire la arestari, folosirea torturii si, mai ales, pura stupiditate a razboiului in Irak al presedintelui. Dar si aici, Razboiul Rece ne ofera o analogie revelatoare. Asa cum admiratorii occidentali ai lui Stalin, aflind de crimele sale de la Hrusciov, l-au urit pe dictatorul sovietic nu pentru acestea, ci pentru discreditarea marxismului, la fel si sustinatorii intelectuali ai razboiului din Irak – printre care Michael Ignatieff, Leon Wieseltier, David Remnick si multe alte figuri proeminente din canonul liberal nord-american – si-au dirijat reprosurile nu asupra invaziei catastrofale propriu-zise, pe care au sustinut-o cu totii, ci asupra realizarii ei incompetente. Ei sint suparati pe Bush pentru ca strica numele bun al “razboiului preventiv”.
In acelasi sens, vocile de centru care cereau cel mai insistent singe inaintea razboiului din Irak – cititorii isi amintesc de editorialistul revistei “New York Times”, Thomas Friedman, care cerea ca Franta sa fie “scoasa de pe insula” (adica din Consiliul pentru Securitate al ONU) pentru ca insista sa se opuna dorintei de razboi a Americii – sint astazi printre cele care isi afirma monopolul in materie de intelegere a afacerilor externe. Acelasi Friedman ii critica astazi (16 august 2006) pe “activistii anti-razboi, care nu se gindesc deloc la conflictul mai mare in care sintem scufundati”. Desigur, articolele prestigioase, conventionale si cistigatoare de premii Pulitzer ale lui Friedman sint mereu calculate cu grija, ca sa nu stirneasca rezistenta politicianului mijlociu. Dar tocmai din acest motiv, ele sint un ghid sigur al starii sufletesti a intelectualului american de centru.
Friedman este secondat de Beinart, care recunoaste ca “nu si-a dat seama” (!) cit de mult dauneaza actiunile americane “confruntarii”, dar sustine totusi ca cine nu e pregatit sa lupte impotriva “Jihadului global” nu este un adevarat aparator al valorilor liberale. In “Financial Times”, Jacob Weisberg ii acuza pe criticii democrati ai razboiului din Irak ca nu reusesc “sa ia in serios citusi de putin lupta globala impotriva fanatismului islamic”. Se pare ca singurii oameni care pot sa se pronunte asupra acestei chestiuni sint cei care au inteles-o gresit la inceput. O astfel de neasumare a propriilor erori din trecut, si chiar glorificarea lor, aminteste de remarca ex-stalinistului francez Pierre Courtade catre Edgar Morin, un comunist disident, caruia evenimentele ii dadusera dreptate: “Tu si ai tai ati gresit ca ati avut dreptate; dar noi am avut dreptate sa gresim”.
E ironic ca “generatia Clinton” de intelectuali americani liberali se mindreste cu limpezimea ei de minte si cu reusita ei de a da deoparte iluziile si miturile vechii stingi. Si asta pentru ca acesti noi liberali “duri” reiau, in realitate, unele dintre cele mai nefaste caracteristici ale vechii stingi. Poate ca ei au impresia ca au migrat pe tarmul opus, dar ei arata in continuare acelasi amestec de credinta dogmatica si provincialism cultural, ca sa nu mai vorbim de entuziasmul lor exuberant fata de transformarile politice violente realizate pe seama altora, care i-a marcat pe inaintasii lor in drumurile lor dincolo si dincoace de baricada ideologica a Razboiului Rece. Utilitatea unor astfel de personaje pentru regimurile ambitioase si radicale e poveste veche. “Tovarasii de drum” intelectuali au fost identificati mai intii de catre Lenin insusi, care a inventat termenul ce ii descrie si astazi cel mai bine. Razboinicii din fotoliu ai liberalismului american sint “idiotii utili” ai Razboiului impotriva Terorii.
Ca sa fim sinceri, nu doar intelectualii americani sint belicosi. Si in Europa, Adam Michnik, eroul rezistentei intelectuale poloneze fata de comunism, a devenit un admirator declarat al jenantei islamofobe Oriana Falacci; Vaclav Havel s-a alaturat Comitetului pentru Pericole Prezente de la Washington (o organizatie din timpul Razboiului Rece, dedicata depistarii comunistilor, reciclata acum ca luptatoare impotriva “amenintarii constituite de catre miscarile radicalismului islamic global si terorismului fascist”); Andre Glucksmann a publicat la Paris eseuri agitate in “Le Figaro”, atacind “Jihadul universal”, “setea de putere” a Iranului si strategia “subversiunii verzi” a radicalismului islamic. Toti trei au sprijinit cu entuziasm invazia Irakului.
In cazul Europei, aceasta tendinta este efectul secundar nefericit al revolutiei intelectuale din anii ‘80, mai ales din Estul fost comunist, unde “drepturile omului” au devenit fundamentul actiunilor colective, dizlocind din acest rol loialitatile politice conventionale. Cistigurile aduse de aceasta transformare in retorica politicii opozitioniste au fost considerabile. Dar ele au avut si un pret. Datorita universalismului abstract al “drepturilor”, al eticii fara compromisuri sustinute in fata regimurilor maligne, se poate ajunge prea usor la traducerea oricarei optiuni politice in termeni morali binari. In aceasta lumina, razboiul lui George Bush impotriva Terorii, a Raului si a Islamo-fascismului pare seducator si, in plus, familiar: strainii iluzionati confunda cu usurinta rigiditatea mioapa a presedintelui cu propria lor rectitudine morala.
Dar aici, intelectualii liberali ai Americii devin cu repeziciune o clasa subalterna, ale carei opinii sint determinate de votul lor si facute sa justifice un scop politic. E adevarat ca aceasta nu este o situatie noua: cunoastem cu totii intelectualii care nu vorbesc decit din perspectiva tarii, clasei, religiei, “rasei”, “genului” sau “orientarii sexuale” a lor si care isi schimba opiniile in functie de ceea ce considera ei a fi mai apropiat de interesele categoriei de care vor sa apartina. Dar trasatura distinctiva a intelectualului liberal in trecut era tocmai straduinta de a atinge universalitatea; nu negarea provinciala sau interesata a identificarilor categoriale, ci efortul sustinut de a transcende aceste identificari in cautarea adevarului sau a interesului general.
Din acest motiv, e un spectacol deprimant sa vezi cum unii dintre cei mai cunoscuti si mai vocali intelectuali “liberali” din America de astazi isi exploateaza credibilitatea profesionala pentru a sustine o cauza partizana. Jean Bethke Elshtain si Michael Walzer, doi oameni consacrati in canonul filosofic al tarii (prima la University of Chicago Divinity School, celalalt la Princeton Institute), au publicat eseuri pompoase care doresc sa demonstreze justetea razboaielor necesare – prima in Just War against Terror: The Burden of American Power in a Violent World (2003), o justificare preemptiva a razboiului din Irak; iar al doilea intr-o nerusinata aparare a bombardamentului israelian asupra civililor libanezi (“War Fair”, “The New Republic”, 31 iulie 2006). In America de astazi, neoconservatorii creeaza masuri politice brutale pe care liberalii se straduiesc sa le impodobeasca etic. Nu mai exista diferente propriu-zise intre ei.
Una dintre abdicarile personale si etice cele mai deprimante ale intelectualilor liberali este esecul lor de a gindi independent chestiunea Orientului Mijlociu. Nu toti sustinatorii liberali ai razboiului global impotriva islamo-fascismului, impotriva Terorii sau impotriva Jihadului global sint suporteri neclintiti ai Likudului: de exemplu, Christophor Hitchens este critic fata de Israel. Dar entuziasmul cu care atit de multi maestri de gindire, comentatori si eseisti americani au lasat garda jos in fata doctrinei Bush a razboiului preventiv, nu au criticat deloc folosirea disproportionata a fortei aeriene asupra tintelor civile, atit in Irak, cit si in Liban si au ramas tacuti in fata entuziasmului Condoleezzei Rice pentru singeroasa “nastere dureroasa a unui nou Orient Mijlociu” devine explicabil daca ne amintim de sprijinul lor fata de Israel: o tara care, de 50 de ani incoace, si-a construit strategia nationala pe baza razboaielor preventive, a replicilor disproportionate si a eforturilor de a retrasa harta intregului Orient Mijlociu.
Inca de la aparitia lui, statul Israel a dus o serie de razboaie din proprie initiativa (singura exceptie a fost Razboiul de Yom Kippur, din 1973). Desigur, acestea au fost prezentate lumii intregi ca razboaie necesare sau de autoaparare; dar oamenii de stat si generalii Israelului nu au avut niciodata astfel de iluzii. E indoielnic daca aceste procedee i-au facut Israelului prea mult bine (pentru o analiza recenta si limpede a strategiei acestei tari de a se folosi de razboaie pentru a retrasa harta regiunii si despre esecul ei, vezi Scars of War, Wounds of Peace: The Israeli-Arab Tragedy s2006t de Shlomo Ben-Ami, istoric si fost ministru de Externe al Israelului). Dar marea ciudatenie este ideea ca o superputere se poate comporta intr-un mod asemanator, raspunzind la amenintari teroriste sau la incursiuni de guerila prin nimicirea unei alte tari, in simplul scop de a-si pastra credibilitatea in scadere. Una este ca SUA sa sustina neconditionat comportamentul Israelului (desi nu e in folosul niciuneia dintre tari). Dar e pur si simplu bizar ca SUA sa imite Israelul, sa importe maniera acestei tari mici de a raspunde intr-un mod autodistructiv si nemoderat oricarui act de ostilitate sau opozitie, facind din ea laitmotivul politicii externe americane.
Politica lui George W. Bush in Orientul Mijlociu s-a apropiat atit de mult de modelul sau israelian, incit nu se mai vede lumina printre ele. Aceasta intorsatura suprarealista de evenimente poate explica tacerea si confuzia gindirii liberalilor americani asupra acestui subiect. Prin traditie, liberalii n-au agreat “razboaiele din proprie initiativa” atunci cind acestea au fost propuse sau lansate de catre propriul guvern. In gindirea liberalilor (si nu doar in a lor) razboiul este o ultima solutie, nu o prima optiune. Insa acum, Statele Unite au o politica externa in stil israelian, asa ca intelectualii liberali ai Americii o sprijina in numar mare.
CARTEA
Tony Judt afirma, prin aceasta colectie de articole publicate pe parcursul a 12 ani, ca am intrat intr-o “epoca a uitarii” in care istoria e sacrificata prin victoria mitului asupra ratiunii si a negarii realitatii asupra memoriei. Aria larga a subiectelor dezbatute are doua dominante: prima e reprezentata de rolul ideilor si responsabilitatea intelectualilor (de la Camus la Kolakowski) – rolul esential al acestora in prima parte a secolului si disparitia acestei specii in ultimele trei decade, iar a doua e reprezentata de rolul pe care il joaca istoria recenta intr-o epoca a uitarii si dificultatile pe care le avem in a intelege secolul trecut pentru a invata din experienta acestuia. Volumul este, fara indoiala, cea mai cuprinzatoare, competenta si lizibila istorie a secolului XX.
AUTORUL
Tony Judt (1948-2010) a fost profesor de studii europene la New York University si director al centrului de studii Remarque Institute din cadrul aceleiasi universitati. Dintre volumele sale, mentionam: Socialism in Provence 1871-1914: A Study in the Origins of the Modern French Left (2000), Marxism and the French Left: Studies on Labour and Politics in France 1830-1982 (1990), Past Imperfect: French Intellectuals, 1944-1956 (1992), A Grand Illusion: An Essay on Europe (1996), Identity Politics in a Multilingual Age (2004). A fost un colaborator constant al publicatiilor “New York Review of Books”, “Times Literary Supplement”, “New Republic”, “New York Times”, precum si al multor alte reviste din Europa si Statele Unite. La Editura Polirom au aparut: Europa iluziilor (2000), Povara responsabilitatii. Blum, Camus, Aron si secolul XX francez (2000), Romania: la fundul gramezii (2002) si Epoca postbelica. O istorie a Europei de dupa 1945 (2008). Autor al mai multor studii consacrate spatiului central-european, intre care “Redescoperirea Europei Centrale”, publicat in antologia Europa Centrala. Nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997).