Totul incepe de la titlu, excelenta cheie calauzitoare a romanului, simbolica pina si prin ermetismul sau care da atitea batai de cap cititorilor. “Radacina de bucsau” este o parola biblica, greu de recunoscut, dat fiind ca autorul o extrage dintr-o traducere necanonica, din punctul de vedere al B.O.R., a Bibliei. E semnificativ gestul de a selecta o imagine metaforica opaca drept titlu al acestui roman (ale carui capitole au, de altfel, titluri ininteligibile la prima vedere: “Gisant”, “Hifrofo”, “Wa Za Banga” etc.). Cititorul este astfel indemnat sa puna mina pe un dictionar, insa, mai important, este avertizat ca textul din fata sa nu cauta sa-i flateze sensibilitatile: autorul nu are mare incredere in perspicacitatea cititorilor, cautind sa-i selecteze inca de la titlu (mai sint citeva probe de foc in primele capitole ale cartii). Romanul isi anunta inca de pe coperta suspiciunea fata de cititorul sau. Gest de orgoliu al unui autor hipercultivat, tepos cu nechematii, constient ca scrierea sa are o miza prea mare ca sa-si mai permita politeti de complezenta. Dar si semnal al unei poetici (slava Domnului, iata un autor la care se mai poate vorbi de poetica!) si chiar etici caracterizate prin negatie, prin abtinere, prin suspiciune.
Suspiciune fata de cine? Fireste, nu fata de cititorul generic, pe care cartea nu-l respinge decit simbolic – ea este totusi scrisa in romana, cu ajutorul unui lexic care, desi extrem de bogat, se invirte in jurul vocabularului fundamental. Neincrederea se indreapta catre sine insusi, catre limbaj si chiar catre realitate, de unde si turnura teologica a unora dintre cele mai interesante pagini ale cartii de fata. Radacina de bucsau relateaza o experienta a deposedarii totale, ca in Cartea lui Iov, folosindu-se pentru aceasta de suportul simbolic al legendei biblice. Dar romanul cuprinde si aventura unui limbaj care-si chestioneaza premisele pina la radacina, incercind sa se dezbare de pacate si poncife, sa se limpezeasca si sa se purifice. Refuzul, palinodia, suspiciunea devin metoda si principiu ale unei carti de o coerenta semantica cristalina.
Un roman de idei cu o curgere de-a dreptul politista
Metoda opereaza mai intii inauntrul romanului, la nivelul structurii psihologice a personajului. Eroul cartii, Liviu, este un “refuznik” al societatii romanesti din epoca lui Plesita si Becali, un “neadaptat” social, care prefera sa il citeasca pe Virgil si Filocalia decit sa faca sluj pentru o catedra. Insa abtinerea sa de a participa la treburile cetatii din postura de om ajuns are si un alt sens, care nu mai poate fi tradus sub forma incapacitatii adaptative: Liviu face in fiecare miercuri o “pauza digestiva”, afisindu-si astfel, prin gestul sau cam ridicol si inexplicabil in lipsa unei mari devotiuni mistice, diferenta fata de ceilalti. Postind, abtinindu-se de la mincare, el refuza lumea celorlalti, asa cum pustnicii acceptau sa devina “nebuni intru Domnul” sau calugarii se socoteau morti pentru lumea aceasta.
Lucrurile devin mai clare atunci cind observam identitatea lui Liviu: el este scriitor (iar nu un “intelectual ratat”, cum pot gindi cititorii prea bine insurubati socialmente), autor de texte literare, ba chiar poet, daca o notita pasagera de la pagina 249 spune adevarul. Este un patimas al gindului si al frazei, pe care le vineaza si noaptea, trezindu-se ca sa noteze in carnetelul “Moleskine” impresia sau obsesia clipei. Nu un indragostit de propria abilitate de a fraza frumos – dovada asprimea cu care se autoponegreste adesea cind se prinde singur in capcana calofiliei. Liviu are o conceptie severa si fanatica despre literatura: aceea ca scrisul mintuie, dezleaga, ofera accesul catre un misterios “dincolo”, presimtit in citeva locuri ca iminent: “Ma incearca impresia acuta ca sint pe punctul de a intelege un fapt de o importanta capitala, care ma va reda altfel mie insumi. s…t Ma furnica virfurile degetelor, ca si cum as mai avea putin, citiva microni, pina la atingerea realitatii invizibile si a adevarului insusi”. Cu o astfel de gindire, cuvintul asternut pe hirtie are o greutate uriasa, de aceea trebuie cercetat indelung in minte inainte sa fie scris. Pagina de lucru este una chinuita, acoperita de stersaturi, si la fel e si gindul, ezitant, afirmind si negindu-se consecutiv.
Insa nadejdea unei iluminari intense si totale, exprimata in pasaje precum cel de mai sus, nu are cum sa fie vreodata satisfacuta. Totul e impotriva, de la junghiul dintre coaste cu care se lupta Liviu si pina la manelele din crisma de la gara. Realitatea este mult mai opaca decit viziunile sale translucide. De unde cinismul privirii care zgindare ranile, cruzimea descrierilor, retinerea frazelor scurte, nervoase, concentrate impotriva unui eventual atac. Iar atacurile nu intirzie, ivindu-se chiar in intimitate, asa cum in Pateric demonii apareau noaptea, in chilie. Scriitorul este atacat in chiar nucleul scriiturii sale de agentii raului, travestiti sub forma frazei bombastice, a pseudo-emotiei, a cliseului intelectual. In astfel de momente, Liviu se cearta, iar in rindurile sale apare un glas rau, care vrea sa-l aduca la ordine: “Existenta mea nu e ceea ce se cheama o «existenta tragica». Nu in primul rind. (Dar intr-al citelea? – Intr-al paispelea! Multumit? – Nu!) Pina la angoasa decisiva, a marelui cutremur, existenta mea («Existenta mea!», «Existenta mea!»)… “. Suspiciunea se indreapta deci, in mod predilect, asupra sinelui, vinovat la fiecare pas de tentatia de a ceda, de a pactiza cu inamicul, de a cadea in capcana locului comun, a gindirii cu creierul altuia.
Acest amplu dialog interior face din Radacina de bucsau un roman de idei cu o curgere de-a dreptul politista. Integritatea literara si morala a lui Liviu se joaca la fiecare pagina, pusa in primejdie de mereu alte pericole. Fiecare gest din afara semnifica ceva, fiecare individ e o hieroglifa ce trebuie interpretata. Incruntarile unei doctorite sau ale unui portar de spital, cainarile unei tate din sat, ca si vaicarelile mamei il obliga la analiza. Dar acesta este regimul cotidian al unui intelectual ultrasensibil, de fibra camiliana. Ce anume il deosebeste pe Liviu de Stefan Gheorghidiu? Probabil aventura, nesemnificativa la scara macro, colosala in rasfringerile sale interioare, pe care acesta o traverseaza in roman.
Liviu este, inca de la prima pagina a cartii, un atlet al renuntarii, un ascet-campion pe care seria de renuntari practicate pina atunci, de la postul de miercurea pina la refuzul unei pozitii sociale, l-au antrenat in a se detasa de lucruri si de oameni. Evenimentele prin care trece il invata insa, in sfirsit, ce inseamna a pierde ceva cu adevarat. Mai intii, el pierde dragostea sotiei sale, de care s-a indepartat pe nesimtite, intr-un proces ce ii pare acum ireversibil. Instrainarea Zeldei il ataca in intimitatea cea mai profunda, acolo unde indragostitii sint una, in rana de pe care bandajul camilpetrescian nu se mai poate smulge fara durere. In al doilea rind, mama batrina a lui Liviu, Hareta, se imbolnaveste, trebuie internata si asistata in tot felul, nu in ultimul rind trecind peste jena fireasca a celor doi. Liviu e impins astfel sa constate concretetea mortii posibile a cuiva foarte apropiat, presimtind si el, ipotetic, corporalitatea propriei morti viitoare. Mama nu va muri, sotia nu se va intoarce. Iar eroul se va afunda in chinuitorul sau jurnal intim vorbit, neputind sa gaseasca vreo iesire, nici teologica, nici de alt ordin din lumea draceasca a “epifenomenelor”.
O mare palinodie
De o caracteristica cruzime sint descrierile degringoladei fizice pe care o traverseaza batrina mama a lui Liviu, insa este vorba de o cruzime motivata. Refuzindu-si totul, Liviu nu ingaduie nici celorlalti nimic. Negindu-si propria dorinta de confort, el ignora si confortul moral al mamei sale, de aceea detaliile ignobile ale bolii nu sint deloc ascunse. Nu e vorba de evitarea “falselor pudori”: dimpotriva, tocmai pentru ca pudoarea mamei si a fiului sint reale, ele trebuie excizate cu hotarire. Scriitor fascinat, la modul eminescian, de “adevar” (“Unde vei gasi cuvintul? “…), Liviu sacrifica totul acestuia. In mod caracteristic, cartea se incheie cu descrieri ale toaletei batrinei, care provoaca o serie de exorcisme morale: iubirea filiala trebuie sa includa si turpitudinile fizice. Si, intr-adevar, tabloul apasator este urmat de relatarea unor zile splendide de munca si contemplatie virgiliana in satul din Nasaud. E un semn ca patimile morale si de alte feluri ale lui Liviu incep sa dea roade. Nimic insa nu e sigur. Semnele indreptarii sint inconsistente, iar amenintarea inca pluteste deasupra casei batrinesti, bintuita de fantome din trecut. Orice se poate intimpla, iar incercarile lui Liviu de a pune degetul si de a lamuri starea lucrurilor se incheie in indecizie.
Romanul lui O. Nimigean este o mare palinodie – gest de maxima onestitate fata de sine insusi, romanul isi refuza incheierea, negind totodata caracterul finalist, “mesajul” lumii fictionale propuse. Opacitatea suspicioasa a titlului se vede astfel completata printr-o constructie deschisa, din care lipseste ultima caramida. Excelent executata, cartea refuza piedestalul. Intr-adevar, cu toata “perfectiunea” ei compozitionala, Radacina de bucsau captiveaza prin autenticitate si isi tine cititorul cu sufletul la gura in acelasi timp in care il face sa-i admire articulatia armonica. O splendida reusita.
O. Nimigean, Radacina de bucsau, colectia “Ego. Proza”, Editura Polirom, 2010
Galerie foto
