Cum de furturile de obiecte de arta se intereseaza si politia, si Institutul de Memorie Culturala (CIMEC), imi restring gindurile la lumea muzicala si al ei patrimoniu despre care se stie atit de putin. Greu de inteles – dincolo de indiferenta, dezinteres, secretomanie, coruptie, dar, mai mult ca sigur, si lipsa de fonduri – de ce dupa 20 de ani catalogul fondurilor audio istorice ale radioului nu este digitalizat si disponibil online. Un asemenea gest nu presupune nici investitiile, nici personalul si aparatura cerute de digitalizarea propriu-zisa a arhivelor ce ne este promisa sa se incheie peste vreo 15 ani, intr-o competitie acerba, s-ar spune, cu… autostrazile romanesti.
Radioul nu este decit exemplul cel mai la indemina din multele posibile, cataloage accesibile online lipsind, cred, pentru practic toate institutiile detinatoare de fonduri muzicale, de la muzee si biblioteci pina la filarmonici si conservatoare. Cineva ar trebui, poate, sa le reaminteasca acestor institutii ca patrimoniul muzical nu este un simplu bulgare de aur ce trebuie tezaurizat secret in subsolurile ermetizate ale Bancii Nationale si ca, asemenea ansamblului patrimoniului, el trebuie pus in circulatie pentru educatia generatiilor noi, pentru cercetare, pentru simpla nevoie de estetic a omului de rind. Cine vrea sa se convinga cum e la altii, poate privi catalogul online al Deutsches Musikarchiv de la Biblioteca Nationala a Germaniei.
Cascavalesca lege a patrimoniului nu include – constatam cu un prieten specialist – inregistrarile pe disc printre bunurile necesare a fi protejate; se vorbeste doar de matritele CD-urilor si DVD-ului (deci memoria ultimilor circa 25 de ani). Exista si o formula nebuloasa, ce ar putea fi aplicata la nevoie, dupa criteriile cele mai subiective, si inregistrarilor pe disc: “raritati de orice fel”.
Colectia de inregistrari istorice pe disc martora a activitatii Filarmonicii bucurestene a disparut pe veci in subsolurile umede ale Ateneului. Ce discuri vor mai fi fiind stocate in colectiile Academiei, ale Radioului, ale casei Electrecord, si in ce stare, daca mai exista, iarasi nu stie nimeni. Vechile matrite este cu atit mai improbabil sa fi fost pastrate si nu cred ca vina se poate arunca exclusiv pe “comunism”; dovada ca in Rusia sau in Cehia multe s-au pastrat.
Intr-un cuvint, ar fi de pledat pentru o inventariere si catalogare transparenta a ceea ce mai poate fi salvat, ca si pentru o tentativa, macar, de refacere a unor colectii de discuri de referinta. Se stie prea bine ca, pentru publicarea unei inregistrari istorice de calitate, casele de discuri folosesc astazi multiple exemplare, digitalizind de pe fiecare fragmente conservate in starea cea mai buna. De aici si preturile, adesea importante, oferite de anticari pentru achizitionarea unor discuri la origine cu tiraj restrins sau a unora devenite raritati cu trecerea timpului. Discuri revindute apoi companiilor sau colectionarilor la preturi prohibitive…
Mai exista asemenea discuri in Romania, ma va intreba cineva? Da, mai exista si se face un comert profitabil si nu intotdeauna onest cu ele. Cine cauta pe e-bay va gasi, de exemplu, scos la licitatie zilele acestea de un comerciant din Bucuresti, cu suma de plecare de 100 de dolari, un rar disc Electrecord din anii 1950 cu Cvartetul Radio(difuziunii) cintind Enescu (Mircea Negrescu, Dory Wexler, Marcel Grosu, Ion Fotino) sau, tot din anii ‘50, ceva mai ieftin ca pret de lansare, doar 80 de dolari, un LP al Cvartetului Uniunii Compozitorilor (cu Lucian Savin, Mendy Rodan, Wilhelm Berger si Alfons Capitonovici). Ce meloman amator de muzica de camera nu s-ar bucura sa-i asculte! “Raritati de orice fel…” si, ma intreb, de cite ori, macar, difuzate pe Radio Muzical, fiindca greu de crezut ca s-ar gasi un editor roman de discuri interesat in viitorul imediat sa le publice pe CD.