Tot citind din cartea aceasta, am senzatia ca, daca am face abstractie de toate textele, am putea crede ca citim un roman, chiar unul foarte bun. Inclusiv dumneavoastra va referiti la “Tudorache” (numele care vi s-a atribuit) ca la un personaj. Ati avut acest sentiment, citind filele dosarelor de urmarire, ca aveti in fata un roman al propriei dumneavoastra vieti, dar pe care nu dumneavoastra l-ati scris?
Da, am insa o alta opinie decit dumneavoastra, mie romanul mi se pare foarte prost, poate pentru ca eu sint personajul si sint cam chinuit in acest “roman”. Daca nu ar fi fost vorba despre mine, poate ca as fi avut aceeasi opinie cu dumneavoastra si mi s-ar fi parut si mie… un “roman”, sa-i spunem asa, foarte interesant. Problema mea, care va deveni si a cititorului care nu stia pina acum nimic despre acest gen de lucruri, este de a intelege mecanismul, si nu persoanele. Din pacate, cam toate cartile de tipul acesta atrag mai mult prin altceva. M-am si uitat atent la primele comentarii. Mai spectaculos apare aranjamentul acesta al unor nume, unele surprinzatoare, altele mai putin surprinzatoare. Cind de fapt, pentru noi toti, ca sa nu se mai intimple vreodata asa ceva, important ar fi sa intelegem mecanismul.
Cum va explicati ca, la mai bine de 20 de ani de la caderea comunismului, continuam inca sa ne bazam pe documentele Securitatii pentru a ne contura un profil cit mai fidel al epocii? Sau, poate, nu ar trebui sa mergem atit de departe?
Nu, eu nu as avea incredere pina la capat in astfel de documente. Eu nu am fost niciodata curios sa citesc acest dosar, pentru ca banuiam ce mizerii pot sa gasesc. Am facut o prima incercare pe la inceputul anilor ‘90 sa-mi aflu dosarul si mi s-a spus ca nu am dosar. Pina prin 2006, raspunsul a fost ca nu am dosar. Evident ca imi era destul de greu sa cred, dar mi-am spus ca asta este. Pina la urma s-a gasit. Nu stiu nici macar daca aceste 10.000 de pagini constituie intregul dosar sau numai o parte din el. In orice caz, cele 77 de pagini date de la extern, de la SIE, nu au cum sa fie tot. Nici vorba! Una peste alta insa, mi-au trebuit doi ani de zile ca sa citesc aceste documente. Paienjenisul lor este uluitor. De-asta am si explicat citeva lucruri in acel text care se numeste Ghid pentru cititorul de cursa lunga. Va dau un exemplu: cum evolueaza un document de la turnatoria initiala a informatorului pina cind documentul respectiv ajunge pe masa ofiterului cel mai inalt in grad care se ocupa de caz. In situatia mea, un document a ajuns chiar pe masa sefului Securitatii, domnul general Vlad, care apoi l-a dus la Ceausescu. Deci de la turnatoria initiala pina la raportul final, documentul trece prin atitea miini, prin atitea prelucrari, fiecare mai adauga acolo ce gaseste de cuviinta ca sa te faca si mai mult prost, si mai periculos, sa grabeasca luarea unei hotariri in urma careia sa dispari cit mai repede de pe fata pamintului ca au prea multe probleme cu tine. Unii fac un lucru paradoxal: pe marginea unei turnatorii, noteaza: “Nu este adevarat” sau “Nu s-a intimplat asa” sau “Sa se verifice”…
…sau “Sursa nu e credibila”.
…”Sursa nu e credibila. “ Problema care ramine, una de moralitate, este ca astfel de surse, care dau informatii aiurea, nu dispar dupa astfel de experiente, continua sa produca informatii pentru Securitate ani si ani la rind, desi unii ofiteri stiu ca asemenea oameni mint de dimineata pina seara, din motive absolut personale: din invidie, din ura, pentru ca asa sint ei facuti si nu pot spune adevarul. In concluzie, trebuie o foarte mare atentie in momentul in care citesti aceste documente. In plus, ele trebuie coroborate si cu alte surse. Cineva ma intreba ce inteleg eu prin surse si ce fel de surse secrete am avut. Nu am avut nimic. Se intimpla ca noi vorbim foarte mult despre lucruri si citim foarte putin. Exista carti de documente aparute in Romania pe care nu le citeste nimeni. Este o carte in doua volume, despre cum a fost creata Securitatea, incepind cu primul document. Aici sint niste informatii extraordinare, cum ar fi rapoartele lunare si trimestriale ale tuturor diviziilor Securitatii. Poti gasi acolo informatii pe care sa le coroborezi cu cele din dosarul tau. Domnul colonel Ilie Merce, faimosul membru al Parlamentului din partea Romaniei Mari si mare democrat azi, care spune ca n-a facut, n-a dres acolo, in raport, semnat ad labbam, cu minuta lui, spune de fapt ce s-a facut. E greu sa-ti dai cu parerea daca nu verifici aceste documente pina nu mai ai aproape nici un fel de dubiu.
In plus, e si cumva nedrept sa acuzi inainte de a intelege sau macar a incerca sa intelegi mecanismul de functionare a Securitatii.
Este adevarat. Nu ca ar fi nedrept sa acuzi institutia ca atare. Ca intelegi motivele ei de existenta sau ca nu le intelegi, nu ai cum sa nu o acuzi. A fost o institutie represiva odioasa. Ce nu poti sa acuzi fara sa verifici cit poti de mult sint exact genul acesta de cazuri individuale. O informatie falsa sau prea multa informatie care deturneaza discutia de la elementul esential poate modifica foarte tare cazul respectiv.
Urmaream in revista “Observator cultural” discutia purtata in jurul scrisorii Violei Oancea, sora lui Mihai Botez. Va simtiti usor ciudat in aceasta noua situatie, de a da explicatii?
E o situatie foarte dificila si pentru mine, si pentru Viorica, sora lui Mihai. Eu am pus un singur raspuns acolo, foarte simplu. Eu pot intelege reactia emotiva a Vioricai Oancea, nu e usor sa nu reactionezi cind apare o informatie sau o discutie despre fratele tau. Cred insa ca nu are inca puterea, fiind foarte indurerata, sa se gindeasca la lucruri mai simple. De exemplu, ea se intreaba acolo cum de este posibil ca Dorin Tudoran sa fi gasit 18 dosare, iar pentru fratele meu sa nu se gaseasca. Unu: nu Dorin Tudoran stabileste cine si cite dosare primeste. Doi: daca Dorin Tudoran, un om fara nici un fel de relatie sociala, politica in Romania, neamestecat in nimic care sa-l poata ajuta, a gasit aceste dosare, nu este cumva straniu – si aceasta e, mai ales, o intrebare pentru Magda Botez, cea de a doua sotie a lui Mihai – ca pentru familia unui om precum Mihai Botez, care dupa 1989 a fost de doua ori ambasador al Romaniei, o data la Washington, a doua oara la New York, nu se gasesc dosare? Sint de vina eu, Dorin Tudoran, ca prietenii lui Mihai Botez, de la Ion Iliescu la generalul Talpes, care a avut toata Securitatea in mina, pretind ca nu gasesc nimic? Viorica Oancea – si public ma angajez sa o ajut – nu mie ar trebui sa-mi puna intrebarea unde sint dosarele lui Mihai Botez, ci celor care nu vor sa dea aceste dosare. Dar cea mai ciudata reactie mi se pare aceea – de fapt, ciudata la prima vedere, ca ea este foarte normala pentru felul in care noi, romanii, construim dialogul – ca, din nemultumire, din mihnire ca afli acolo niste lucruri neplacute pentru tine sau pentru familia ta, discutia deviaza in mod absurd. Sint unele intrebari in care problema pare a fi “De ce porcul asta de Dorin Tudoran si-a gasit dosarul? “ si “De ce, daca l-a gasit, a fost atit de magar ca l-a si citit?” , si “Cum poate fi atit de pacatos ca, dupa ce l-a citit, a si gasit ce era in el? “ si, “Cum poate fi Dorin Tudoran un nenorocit atit de mare ca, dupa ce a gasit, a si spus ce a gasit? “. Discutia este intoarsa pe dos si aici as vrea sa-i atrag atentia Vioricai Oancea, la care eu tin foarte mult. Viorica Oancea ar trebui sa faca un proces simplu de gindire, si anume: nu in dosarul prietenului meu, Mihai Botez, s-au gasit documente care ar putea sa indice niste lucruri neplacute. Nu! In dosarul meu s-au gasit niste documente provenind de la Mihai. Deci discutia nu este despre de ce discut eu acest lucru si despre de ce l-am gasit, discutia este despre ce am gasit in dosarul meu. Asa mi s-ar parea firesc.
Dar aceasta discutie nu va putea avea loc asa decit dupa ce aceasta carte va fi citita. Iar cei care o vor citi vor descoperi numele lui Mihai Botez scris in clar in documente. Pornind de aici, cum va explicati asta, in conditiile in care celelalte surse aveau identitati codificate, precum “DORIN” sau “NEAGOE”?
Asa cum am spus in acel capitol care se numeste Omul si sistemul, acesta este un exemplu care vorbeste de partea tragica a mecanismului care a fost Securitatea si care a ravasit vietile noastre. Am citit nopti la rind toate acele documente, le-am dat si unor oameni care se pricep, care lucreaza cu arhive, le-am dat si unor oameni care au studiat ani la rind documente ale Securitatii ca sa am cit de cit siguranta ca ce vad eu, nimic mai mult decit o neliniste, este intemeiat. Nici unul dintre acestia nu mi-a spus: “Dorin, fii serios, nu e nici o problema, sint niste facaturi, sint niste falsuri”. In momentul in care, timp de doi ani, eu incerc sa descifrez aceste documente si toata lumea care le vede imi spune ca nu arata a bine, cred ca am dreptul sa fac ceea ce am facut. Si nu am facut nimic mai mult decit sa spun ca sint foarte framintat ca este posibil ca Mihai sa fi fost prins intr-o cursa de genul acesta si ca, pe baza acestor documente, cineva poate spune ca a fost o sursa a Securitatii. De exemplu, note pe baza discutiilor cu Mihai semnate de Marian Ureche. Dedesubt scrie foarte clar: discutia a fost inregistrata. Daca eu, Dorin Tudoran, resping ab initio faptul ca Mihai a stat de vorba cu Marian Ureche si ca a spus ce a spus si Marian Ureche produce caseta, ce ne facem atunci? Trebuie sa fim prudenti si cind ne aparam prietenii, si cind e vorba sa acceptam ca s-ar fi putut intimpla ceva. Asa cum spun si in carte, am senzatia ca Mihai, fiind un om extraordinar de destept, a avut iluzia ca poate bate sistemul, ca poate sta de vorba cu ei, ca le poate spune tot felul de lucruri, fara sa inteleaga ca, la un moment dat, anumite lucruri care lui ii pareau fara importanta, pentru Securitate erau de mare importanta. Cind ii spui unui ofiter de Securitate cum se simte o victima, cind tu ii spui cum ma simt eu, ce probleme are fetita mea, o boala de piele, ce medicamente trebuie sa iau si cum reactionez daca este frig afara, ce faci tu, de fapt? Tu pui la dispozitia calaului claviatura pe care el sa apese. “Aha, Dorin Tudoran este mai sensibil aici, ei, i-o tragem aici, ca aici e pielea mai subtire! “ Cum se spunea pe vremea bunicilor nostri, arde-l, tata, cu tigara la subtioara, ca acolo e pielea mai subtire. Sint rele facute voluntar, sint rele facute involuntar, si nu doar in cazul lui. Pentru asta este nevoie ca omul aflat in fata unui dosar sa-l citeasca cu foarte, foarte mare atentie si stapinire.
Cind ati citit documentul emis de Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii in care sint identificati ca fiind in spatele informatorilor “Alexandru”, “Neagoe”, “Udrea”, “Dorin” Alexandru Paleologu, Dan Zamfirescu, Eugen Uricaru, respectiv, Mircea Iorgulescu ati fost surprins? I-ati fi banuit atunci, in anii ‘70-’80?
Nu a reprezentat o noutate, fiindca mai aparusera alte dosare, cum bine stiti. A fost un fel de noutate pentru ca relatiile mele cu domnul Paleologu au fost extraordinare, a fost probabil ultimul om cu care m-am plimbat pe strada inainte de a pleca din tara. Relatiile mele cu Eugen Uricaru si cu Mircea Iorgulescu au fost foarte bune, de asemenea. Relatiile mele cu Dinu Zamfirescu, care era un protocronist infocat si care spunea ca-l iubeste pe Ceausescu, nu au existat. Deci surprize nu au fost. O surpriza insa a fost, una exact de natura celei pe care o mentionam mai devreme. Eu nu pot sa inteleg ce s-a intimplat cu un om ca Mircea Iorgulescu, care de-a lungul acelor ani a fost de partea buna a baricadei. Acolo erau niste lupte foarte dure, cu oamenii care reprezentau partidul, Securitatea. Public, Mircea a fost intotdeauna de partea buna. O sa folosesc acum un cuvint mare, pentru ca nu am altul, desi poate nu este cel mai potrivit si imi cer scuze: cum a fost santajat, cum a fost impins un om care, public, avea o pozitie atit de pozitiva, sa intre intr-un joc ca asta? La domnul Paleologu inteleg, asa cum am inteles foarte bine la oameni care au stat atit timp in detentii si au semnat niste angajamente. E drept, nu am mai inteles ulterior. Cind a marturisit ca a facut aceste lucruri, m-as fi bucurat sa fi spus de la inceput ca a primit si bani pentru asta. Cum va aduceti aminte, intr-o etapa ulterioara a spus: “Da, am primit si bani”. Dar nu mai conteaza. Deci surprizele sint de diferite de grade, de diferite niveluri, aduc tristeti de diferite calibre.
Credeti ca o forma de a-si cere scuze ar fi schimbat fata urita a lucrurilor de astazi?
Sint absolut sigur ca ar fi facut-o. Vreau sa va dau doua exemple. Eu cred ca, daca un om, care a fost pus intr-o situatie absolut neplacuta, ca Sorin Antohi, un om de carte extraordinar, daca ar fi venit atunci, imediat dupa 1989, si ne-ar fi spus: “Domnilor, trebuie sa va spun, am cedat la aceasta presiune, am facut porcaria asta, bateti-ma, omoriti-ma, asta a fost”, noi, prietenii lui, colegii lui l-am fi imbratisat, l-am fi pupat, am fi mers la o bere si i-am fi spus: “Ba, porc ai fost, dar bine dracului ca ne-ai spus!”. Nu inteleg de ce a fost nevoie de toti acesti ani. Mai exista un exemplu, pe care vi-l dau cu o foarte mare tristete. In momentul in care mie mi-a venit hirtia in care imi era deconspirat domnul Andrei Brezianu ca informator, nu am putut sa cred. Am citit-o de zeci de ori. Pina la urma i-am facut un xerox documentului respectiv si i l-am trimis cu o nota mica: “Draga Andrei, ce sa cred despre asta? Nu pot sa cred”. Mi-a raspuns dupa luni de zile, ca nu, ca nu-i adevarat. Intre timp, ajung la un alt dosar, unde sint munti de note informative, printre ele multe olografe. Si dau acolo de-o nota scrisa de el, de mina, semnata si o pun fata in fata cu planul care i se facuse. Pentru ca agentului “Dan”, recte Andrei Brezianu, i se facuse un plan aprobat de Iulian Vlad si de Plesita, cum sa spuna tuturor ca eu sint agent al Securitatii, unul dintre cele mai dure planuri de compromitere. Si eu gasesc notele lui olografe in care spune cum a facut, cui i-a spus, ziua si ora. In momentul ala eu sint cu totul blocat. Fiindca eu si in ultimul moment i-am dat acestui om prilejul sa-mi spuna: “Dorin, imi pare rau”. Iar acum vad intr-o declaratie data domnului Stoicescu de la “Evenimentul zilei” ca spune ca nu are nimic de declarat, ca e o chestiune intre el si Dumnezeu. Daca reducem toate lucrurile astea intre mine si Dumnezeu, atunci istoria se reduce la un foarte mic lucru. Daca tot ce s-a intimplat rau in lume de-a lungul timpului este doar intre Hitler si Dumnezeu, intre Stalin si Dumnezeu, intre Ceausescu si Dumnezeu, intrebarea ramine: noi, astilalti, care mai sint raporturile noastre cu Dumnezeu?
Multi dintre cei care apar in aceste pagini in calitate de lideri, sefi peste reviste si ziare, colaboratori ai Securitatii, si-au continuat cariera si dupa revolutie. Ii gasim peste tot in viata publica si in politica, chiar mai stralucitori decit odinioara. Au romanii o memorie atit de scurta?
Pe de o parte, romanii au o memorie foarte scurta. Pe de alta parte, ceea ce se intimpla de atitia ani ne spune ca acolo unde lucrurile trebuiau sa se schimbe fundamental in Romania, nu prea s-au schimbat. Ginditi-va ca Marian Ureche, atit de implicat in cazul meu, al lui Botez si al altora, a ajuns in timpul lui Iliescu si al Rodicai Stanoiu ca ministru de Justitie, general si a fost seful serviciului de paza de la Ministerul Justitiei. Daca va uitati in aceasta carte de cite ori apare si Vasile Maierean. Dupa 1989, a fost facut general. Ginditi-va ca Ilie Merce a fost membru in Parlamentul Romaniei. Si mai este o categorie pe care am semnalat-o. Pentru oameni ca dumneavoastra, tineri, care lucrati in presa, in cultura, ei trebuie sa fie preocuparea. Exista cei care se numeau “oameni de sprijin” in presa. Pe aceia nimeni nu va dori vreodata sa-i desecretizeze, pentru ca prin ei se facea o parte consistenta a acelei munci. Aveai ofiterul de Securitate, aveai informatorii, sursele, oamenii care semnasera angajamente si mai aveai oamenii de la reviste, ziare, edituri prin care iti indeplineai sarcinile. Acesti oameni, oamenii de sprijin, redactori-sefi, secretari generali de redactie, redactori, fara sa aiba nimic semnat cu Securitatea, indeplineau ceea ce hotara Securitatea. Uitati-va in documente, va pot pune la dispozitie altele, sa vedeti un traiect. Se stabileste la o divizie a Securitatii ca Dorin Tudoran trebuie atacat si compromis in “Luceafarul”, “Saptamina” si in “Scinteia tineretului”. Intr-adevar, apar articolele. Dorin Tudoran se duce sa dea raspunsuri la aceste articole. Documentele de Securitate indica asta, precizind ca revistele respective nu trebuie sa-i acorde dreptul la replica. Vine rezolutia: Dorin Tudoran s-a dus, a cerut si nu i s-a dat dreptul. Vine anul 1989, ii reamintesc un asemenea episod unui fost director de ziar, care imi spune ca sint nebun, ca nu ne-am intilnit niciodata, ca inainte de ‘89 nu stia cine sint, ca nu am fost niciodata la el in birou, ca nu l-am intrebat niciodata: “Domnule, cum iti permiti sa nu-mi dai dreptul la replica? Eu sint un scriitor cu unsprezece carti, cu trei premii ale Uniunii Scriitorilor, dumneata esti un utecist, esti pus aici de partid, de Nicu Ceausescu, cum poti sa faci asta?”. La care acel maimutoi de presa imi spune: “Domnule, daca nu ai invatat pina acum ca in Romania doi si cu doi nu fac intotdeauna patru, te-ai nascut degeaba”. Maimutoiul ala conduce in continuare nu stiu ce prin presa, este mare sef si Romania ii da lui dreptate, nu mie sau dumneavoastra. Veti ajunge la generali, la ofiteri, la informatori, dar veti ajunge foarte greu la cozile de topor, la acei oameni de legatura care puneau in practica tot ceea ce li se spunea sa faca.
In urma cu sase ani ati facut un gest care v-a atras antipatia intelectualilor romani. Ma refer, desigur, la decizia dumneavoastra de a fi consilierul unui politician… putin spus controversat, precum Dan Voiculescu. Cum interpretati gestul dumneavoastra de atunci in lumina acestei carti si a discutiei despre informatorii de ieri si despre functiile lor publice de astazi?
Il comentez exact cum l-am comentat si atunci. Sa incepem cu bancurile timpite ale lui Ioan T. Morar, care scrie: Dorin Tudoran ne spune noua nu stiu ce, “el, care a fost consilierul lui Felix”. Doamna Vladareanu, in anul in care Dorin Tudoran a acceptat un contract de consultanta tehnica in privinta alegerilor, in acel an nu exista Felix. Dan Voiculescu nu fusese deconspirat. Deci Dorin Tudoran nu a avut un contract cu Felix. Doi: existau tot felul de acuzatii impotriva lui Dan Voiculescu, dar nu fusese dat nici un verdict. Trei: existau niste procese cistigate de Dan Voiculescu in legatura cu astfel de afirmatii, si in tara, si in strainatate. Patru: exista o carte pe a carei coperta a patra era un text semnat de prietenul meu Petre Mihai Bacanu dupa un proces pierdut, in care spunea: “Imi pare rau, am gresit, Voiculescu nu a fost ce am spus eu”. Nu ca nu am avut indoieli, dar am operat cu ce cred ca trebuie sa operam cu totii daca vrem ca Romania sa se miste din loc. Stat de drept inseamna, printre altele, sa nu acuzi pe nimeni pina nu exista date. Despre fiecare dintre noi pot exista presupuneri, pot exista banuieli, dar nu poti anula prezumtia de nevinovatie si sa o inlocuiesti cu prezumtia de vinovatie, asa cum cerea cindva o foarte buna gazetara romanca, dar de data aceasta in eroare. Ea cerea chiar asta: “Domnule, ne-am saturat, nu putem face nimic cu acesti nenorociti”. Ii inteleg frustrarea. Dar intr-un stat, daca inlocuiesti prezumtia de nevinovatie cu cea de vinovatie, ne intoarcem la NKDV, la STASI, la Ceausescu, deci sintem vinovati din start. In sfirsit, de ce am facut acest contract de consultanta – tehnic, eu nu am facut parte niciodata din partid. Mi s-a cerut, eu lucrind la cea mai mare fundatie de consultanta politica din lume, un contract de consultanta tehnica. De ce am facut-o? Amintiti-va ca partidul domnului Voiculescu iesise dintr-o alianta cu PSD-ul, pe care il declarase “partid-stat care te sufoca”. La alegerile locale din iunie, cistigase niste procente neasteptate, va aduceti aminte? Stavarache cistigase in fata lui Sechelariu la Bacau. Acolo cresteau niste oameni tineri care ar fi putut crea un partid mic, nu parlamentar inca, ci de nisa, care sa vina cu niste propuneri extraparlamentare si sa spuna: “Uite cum ar trebui facut”. Dupa un timp, electoratul ar fi spus: “Ia uite, un partid mic, care creste si care are niste idei”. In momentul in care partidul a hotarit la congres sa intre din nou in alianta cu PSD-ul, eu am dat un telefon de la Washington si le-am spus: “Domnilor, in momentul acesta nu mai aveti nevoie de consultanta tehnica de la mine, fiindca pe mine nu ma intereseaza acest model”. In sfirsit, desi scriam in “Jurnalul National”, si nu la invitatia lui Dan Voiculescu asa cum se minte – incepusem sa scriu la “JN” cu mult inainte, alaturi de Plesu, de Cartarescu, de Vladimir Tismaneanu, de Emil Hurezeanu la invitatia lui Tuca –, cind a iesit primul document in legatura cu colaborarea lui Dan Voiculescu cu Securitatea, am scris un pamflet, care cred ca este celebru, se numea “Felix, Mircea si Dorin”, chiar in “Jurnalul National”. L-am pus la perete in propriul jurnal.
In concluzie: daca ati fi stiut atunci ca Dan Voiculescu este Felix, nu ati fi acceptat acea colaborare.
Evident ca nu!
“Iata singura carte pe care nu ar fi trebuit sa o scriu”, va incepeti dumneavoastra “Preambulul”. O carte pe care totusi ati “scris-o”. Ati facut-o si in folosul dumneavoastra, a avut ea si un rol cathartic?
Chiar nu am scris-o. Mi-e asa de sila de cartea asta! Va marturisesc, credeti, nu credeti, mi se pun tot felul de intrebari, la pagina nu stiu care…, la care nu stiu ce sa raspund, eu nu am inca un exemplar al cartii, nu am primit-o inca. Cind vine posta, ma uit cu teama, nu cumva au venit cartile? Pentru mine a fost o experienta atit de dura incit am decis sa fac contrariul a ceea ce ar fi facut un romancier. Eu nu am vrut sa scriu o carte, eu am selectat din, sa zicem, douazeci de categorii de documente doua-trei documente pentru fiecare categorie, le-am organizat simplu, cronologic, de fapt i le-am dat domnului Ioanid si nu am scris decit o nota foarte mica la inceput si una un pic mai mare, care sa ajute omul sa le citeasca. Nu stiu cum sa scap mai repede de ea. Asta nu inseamna ca voi si scapa, mai am unsprezece volume, nu am atins un singur document din ele pentru a-l pune in carte. Aceasta carte este facuta cu documente provenite din primele cinci volume, celelalte sint si mai ingrozitoare pentru ca sint in majoritate olografe. De cite ori trec prin pivnita, pe linga locul in care se afla restul dosarelor, intorc privirea. Voi avea nevoie de putin timp sa ma obisnuiesc cu ideea ca am adus in casa mizeria asta. Deci nu am scris aceasta carte. De fapt, m-a scris ea pe mine, de doua ori. O data cind am fost obiectivul Securitatii si a doua oara cind a trebuit sa selectez aceste documente care vorbesc despre mine, un “mine” inventat de Securitate.
Dorin Tudoran
» Absolvent al Facultatii de Limba si Literatura Romana a Universitatii din Bucuresti, promotia 1968.
» Este director al programului Democracy Fellows la World Learning, Washington, DC, Statele Unite.
» Carti de poezie: Mic tratat de glorie (1973), Cintec de trecut Akheronul (1975), O zi in natura (1977), Uneori, plutirea (1977), Respiratie artificiala (1978), Pasaj de pietoni (1978), Semne particulare (antologie, 1979), De buna voie, autobiografia mea (1986), Ultimul turnir (antologie, 1992), Optional Future (1988), Viitorul Facultativ/Optional Future (1999), Tinarul Ulise (antologie, Polirom, 2000).
» Carti de publicistica: Martori oculari (in colaborare cu Eugen Seceleanu, 1976), Biografia debuturilor (1978), Nostalgii intacte (1982), Adaptarea la realitate (1982), Frost or Fear? On the Condition of the Romanian Intellectual (traducere si prefata de Vladimir Tismaneanu, 1988), Onoarea de a intelege (antologie, 1998), Kakistokratia (1998), Absurdistan. O tragedie cu iesire la mare (Polirom, 2006).
» Pentru cartile sale, autorul a primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1973, 1977, 1998), Marele Premiu al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti – ASPRO (1998), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1998), Premiul revistei “Cuvintul” – “Superlativele anului” (1998).
» De asemenea, i s-au decernat Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1992) si Premiul ALA (2001). In anul 2010, a fost distins cu Premiul National de Poezie “Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.
O parte din acest interviu a fost difuzata
in cadrul emisiunii Timpul prezent
de la Radio Romania Cultural.