In primul rind, Clapton recunoaste explicit ca un muzician cinta mai bine decit vorbeste. Iar daca insista sa-si “traduca mesajul”, nu de putine ori frizeaza ridicolul. Un chitarist de blues-rock poate sa exprime o suita de stari, fara sa apeleze la cuvinte. Mai mult, poate determina un public enorm, cu pregatire intelectuala diferita si de toate nationalitatile, sa traiasca acele minunate stari de spirit. Avind cultura necesara si abilitati naturale sa teoretizeze ce face ori ce gindeste, Clapton ramine totusi la nivelul faptelor. Nu ataca frontal concepte muzicale, nici nu face filosofia bluesului, desi incearca (vezi chestia cu puritatea muzicii, la care tintea in anii ‘60). E un punct in favoarea lui.
Punctul doi reveleaza un om fara pretentii de star, cu toate ca a fost numit “Dumnezeul chitarei”. E o modestie sincera, de baiat crescut in cultul muncii serioase. Un amanunt de pe la sfirsitul cartii da masura omului Clapton. Spune undeva ca locurile sale natale, detestate de multe ori, dar neparasite vreodata, sint cele mai placute din lume. Banal, nu? Dar cit de omenesc! Poate ca sentimentul acesta o fi exagerat in scris, ca sa dea bine la lectura. E insa veridic. Si e comun bluesmenilor de pretutindeni, care umbla fara tihna, dar se intorc mereu acasa. Tot legata de modestie este privirea autocritica pe care Clapton o foloseste fara ostentatie. Permanent gaseste un muzician mai bun, un chitarist a carui auditie
l-a dat pe spate, un improvizator genial, fata de care el, Clapton, se simte mic, minor, insignifiant. Nu e nimic jucat aici. Exigenta lui Clapton fata de muzica e altceva decit o simpla strategie de marketing. Baiatul care la 20 de ani parasea o trupa, Yardbirds, ce tocmai daduse lovitura cu primul hit de top (For Your Love), fiindca directia muzicala in care apucasera colegii nu corespundea cu ideile sale, a ajuns la 60 de ani un judecator obiectiv al propriei cariere. Intr-un domeniu in care “toti doresc sa vinda, nu sa faca arta”, succesul constant si cota crescatoare nu i-au “luat mintile”, cum se spune. Clapton nu-si aroga meritul, ci il atribuie Divinitatii. Tipic bluesy, as conchide indiferent, daca as neglija suferintele unuia pe care il consideram Ales, fara a intelege ca nu-i decit un (alt) simplu om.
Al treilea punct marcheaza, fara inflorituri autojustificative, conexiunile rockului cu bautura si drogurile. Clapton nu ezita deloc sa-si recunoasca faptele. A consumat lichide de tot felul si-a ingerat substante interzise, mirindu-se, fara ipocrizie, cum de-a rezistat. In fapt, a luptat cu viciul. De la primele tentatii pina la ultima batalie, cea cistigata, nu exista urma de indulgenta fata de sine. Dar nici condamnare pentru cei care au pierdut! Acestora le ofera o mina de ajutor, prin intermediul centrului de recuperare din Antigua. Concertele organizate pentru stringerea de fonduri sint deja, la a treia editie, evenimente de calitate, nu numai de caritate! Si asta e o chestie uzuala in lumea showbiz-ului, insa la Clapton are un fel de naturalete ce-o despoaie de sclipiciul si sclifoseala mondenitatilor indigeste. Despre femeile (celebre) din viata lui, Clapton, gentil, nu spune mai mult decit se stie din presa de scandal.
Punctul nodal e insa revelatia Divinitatii. Voi reveni asupra lui.