Identitatea, limba, trecutul si asumarea lui, patria, scrisul sint temele in jurul carora si-a concentrat scriitoarea Herta Muller interventiile din cadrul conferintei de presa si al intilnirii cu publicul roman la prima sa vizita in Romania de dupa cistigarea Premiului Nobel pentru Literatura, in 2009. Pe 27 si 28 septembrie, Herta Muller a fost in capitala, unde a tinut o lectura publica, urmata de un dialog cu Gabriel Liiceanu, pe scena Ateneului Roman, si a participat la lansarea colectiei care ii poarta numele de la Editura Humanitas Fiction.
Discutia de luni, 27 septembrie, de la Ateneu, moderata de Gabriel Liiceanu, a debutat cu un comentariu despre patrie si limba. Intr-un fel, cele aproximativ zece minute in care scriitoarea a explicat, pornind de la o fraza a lui Jorge Semprun – “Nu limba pe care o vorbesti este patria, ci continutul a ceea ce vorbesti” – citata in volumul de eseuri Regele se-nclina si ucide (Polirom, 2005), ca “patria” (de fapt, ideea de acasa) nu trebuie si nici nu se confunda cu limba, au dat directia intregii discutii. Nici Gabriel Liiceanu, care a inceput pe un ton usor imperativ – “Va propun sa acceptati ca unele lucruri care v-au privit pe dumneavoastra ne-au privit pe toti, ca obsesiile dumneavoastra au fost si ale unora dintre noi” – si pe care si l-a pastrat pina la final, nici Herta Muller nu si-au parasit pozitia ofensiva. Cu cit insa sugestiile lui Gabriel Liiceanu de a fi recunoscuta rezistenta tacuta a intelectualitatii in timpul dictaturii au fost mai putin subtile, cu atit a fost mai spectaculoasa lovitura (chiar loviturile, au fost mai multe) de gratie a Hertei Muller. Dialogul s-a tensionat spre final, cind schimbul de replici a fost scurt si taios, un adevarat turnir, spre satisfactia unei sali arhipline si foarte empatice.
Mentionind ca, in locul atit de ideologizatului “patrie”, il prefera pe “acasa” (“Acasa e cu mult mai putin si cu mult mai mult. Daca te simti acasa cred ca ajunge”), Herta Muller a spus: “De multe ori am fost cu alti scriitori, de obicei scriitori germani, in lecturi sau simpozioane. Pentru foarte multi era interesant sa spuna ca patria lor este limba. Si m-am enervat. Si am spus: Cine dracu’ le pune lor sub semnul intrebarii aceasta patrie? Ei in viata lor nu au avut nici un fel de problema cu patria lor, astia, nascuti in anii ‘50, in Vest. Puteau sa vina, sa plece, dupa voia lor. Propozitia asta, cu limba este patria, pentru germana, a fost facuta de emigranti in timpul national-socialismului, de cei care au fugit in vremea lui Hitler ca sa nu fie omoriti. Am gasit aceasta propozitie la Semprun si am vazut ca el stie asta, ca si el in timpul franchismului a fost in exil, apoi a luptat impotriva nazistilor, apoi a fost de citeva ori in Spania sub nume false, deci el stie despre ce este vorba. Poate limba comuna imi apartine si mie, teoretic sau prin nastere, dar daca ea este dusmanoasa cu viata mea, la ce-mi foloseste? Imi arata si mai mult ca nu sint acasa in ea. Cred ca asta ni s-a intimplat noua, a trebuit sa simtim si mai mult ca nu sintem acasa. Ni s-a luat dreptul de a ne simti acasa. De aceea cred ca aceasta notiune, de a fi acasa, contine si contrariul ei. De multe ori am zis ca, in germana, heimat este si ceea ce nu poti sa suporti, si ceea ce nu poti sa parasesti. Poti sa pleci cu picioarele, dar duci cu tine in cap ca s-au intimplat prea multe si duci greutatile alea de care nu poti sa faci abstractie. Timpita de patrie vine cu tine daca nu vrei si te chinuie si acolo unde te-ai dus ca sa scapi cu viata!”.
In continuare, Herta Muller si-a amintit cit de emotionata a fost cindva la Barcelona, cind a nimerit la o mare sarbatoare populara. Oamenii dansau intr-o piata, erau din toate generatiile, isi strinsesera pantofii si posetele in mijloc si isi incaltasera pantofii de dans cu care venisera de acasa. “In momentul ala ma apuca plinsul. Pentru ca imi dau seama ca sint niste oameni in lume care niciodata nu au fost nevoiti sa-si paraseasca tara in care stau, ca au putut sa-si mentina ceva de la sine inteles, de care nu trebuie sa faci caz. Ca daca despre patrie trebuie sa faci caz, deja ceva nu este in ordine.”
“Nu mai pot sa ma intorc”
Anticipind o posibila curiozitate a celor prezenti privind o eventuala revenire in tara, Herta Muller a spus clar: “Nu mai pot sa ma intorc. Ar fi o iluzie. Istoria exilului, de cind este lumea, spune ca nu te mai intorci cum ai plecat. Nu ca nu vrei sau ca a trebuit sa te schimbi acolo unde esti, ca a trebuit sa-ti schimbi viata ca sa stii ce faci cu tine. Dar vii inapoi si lucrurile s-au taiat. Firul nu mai exista. Nu poti sa continui ceva. Exilul este o pierdere enorma pentru orice tara. Se duc prima data integrii, aia care nu mai suporta, sensibilii, astia sint primii care incearca sa o ia din loc”. “Uneori ramin si cei sensibili”, intervine Liiceanu. Muller continua: “Intr-adevar, exista citeva exceptii. Totusi romanii au ramas intr-un context care are gauri, dar care nu a putut sa fie destramat. Sint prea multi romani pentru ca acest context sa fie destramat. Nemtii insa au plecat cu totii. Cultura germana din Romania face parte din istorie. Este trecut. In sate mai sint trei-patru oameni in virsta, care nu mai au pe nimeni. Casele de batrini sint viitorul minoritatii germane din tara asta. Daca eu as vrea sa vin si sa continui, nu as avea cu ce, cu cine, este imposibil. Toti astia sint undeva in lume. Pe mine, citeodata, asta ma doare, alteori spun ca am avut noroc ducindu-ma din Romania. Nu stiu daca astazi as sta aici, cu niste carti. Ce as fi facut in Romania nu se stie. Totusi mi-e ciuda. Ca norocul ala a venit din inversiunea necazului. Ar fi putut sa fie altfel. Eu stiu pe multi care au plecat si nu au reusit in viata. Au ramas intre toate cele si nu au mai putut sa-si gaseasca locul. Eu am avut noroc si prin meseria asta, ca scriu, ca am de-a face numai cu mine. Altul, cu o meserie normala, este legat de circumstante. Trebuie sa-si gaseasca un loc de munca, sa fie calificat, sa aiba diplome”. “Multi dintre noi ne-am simtit minoritari in aceasta istorie. Daca ne acceptati bine, daca nu, o sa gasim o alta cale”, a punctat, usor iritat, Liiceanu. Replica aceasta nu a facut decit sa-i dea prilejul scriitoarei sa readuca in atentie reprosurile pe care ea le face intelectualitatii romane, anume ca a facut prea putin in timpul comunismului, ca disidenta, in Romania, nu a insemnat decit citeva cazuri izolate. “As fi dorit ca atunci cind am avut atitea probleme cu dictatura asta sa fi observat ca sint foarte multi. Dar cei mai multi au tacut. Si nu si-au dat drumul ca sa se observe ca sint minoritari. Si asta m-a deranjat.”
“Sint scriitoare doar cu mine insami”
Scriitoarea a fost intrebata imediat daca a meritat pretul platit, presupunind ca trairea in comunism i-ar fi adus o intelegere superioara a lumii: “Nu. Nu am nici o intelegere a lumii, de superioara nici nu poate fi vorba. Eu nu inteleg lumea. De-aia scriu, ca nu pricep. Viata omului este valoarea cea mai de pret care exista. Nimic nu justifica injosirea, umilirea sa”. Iar literatura este doar “un mod de a cauta”: “Oblig cuvintele sa ma ajute sa spun ceea ce cred ca trebuie sa spun. Aflu abia cind ma apuc de o propozitie ce trebuie sa spuna. Scrisul are logica lui si iti impune logica esteticului. Pe de o parte, limba este ceva ce ma chinuie si nu ma lasa in pace si ma obliga sa-mi screm mintea pina nu mai pot, pe de alta parte, cind o fac ma ajuta. Eu, acuma, cind stau aicea, nu sint scriitoare. Eu sint scriitoare doar cu mine insami. Asta e alta meserie. Asta este circ”.
“In Romania, daca vrei sa vorbesti de disidenta, nu ai ce sa spui”
Tema angajamentului politic, a alegerii facute de intelectualii romani in favoarea esteticului, a “limbajului curat” si in defavoarea curajului civic a marcat – daca mai era nevoie – pozitiile distincte pe care s-au aflat cei doi scriitori de-a lungul intregii dezbateri. Herta Muller a propus o comparatie la indemina, Romania cu alte tari est-europene care au trait experienta comunismului, cu Polonia, Ungaria, Cehoslovacia sau chiar cu RDG-ul. “In toate tarile erau aproape mai multi astia care au spus ceva. In Romania, daca vrei sa vorbesti de disidenta, nu ai ce sa spui. Nu a fost disidenta organizata. Radu Filipescu, parintele Calciu, Goma au fost lasati singuri. Cine i-a sprijinit? In alte tari au fost miscari disidente, au circulat scrieri. In Romania, nimic. Cine si-a ridicat capul a fost lasat singur. Acum stim si ce a facut Biserica. Hai sa comparam cu Polonia sau cu RDG-ul, unde Biserica a continuat sa ramina integra. Nu e constatarea mea, ca sint eu rea. E adevarul! Eu sa fac?! Eu am vrut sa traiesc normal. Mi-a fost greata. De functionarii astia, nulitatile alea pe care le-am vazut in fabrica, la sedinte, in magazin, la doctor, la posta sau cind ma duceam sa platesc curentul: aveau niste aluri si tratau oamenii, ma scuzati, ca si cum ar fi fost ultimul cacat. Pe mine asta m-a durut, numai asta vedeam.” Gabriel Liiceanu: “Ne-a durut pe foarte multi si am simtit foarte multi greata asta”. Herta Muller: “Din cauza asta nu am putut altfel. Nu am facut altceva decit ca nu am mai suportat. Domnilor, mi-e greata de voi! Ce sa fi facut altfel? Nu as fi putut sa ma pun in serviciul unei societati de care imi este greata. Mi-a fost mila de oameni. Am avut si ghinionul sau norocul sa lucrez acolo unde cei mai multi intelectuali nu au ajuns. Si m-au impins de colo-colo. Si am ajuns acolo unde am vazut cele mai multe lucruri care ii privesc pe oamenii normali. Nu aveau geamuri, lucrau la banda, trebuiau sa vina de la tara, se sculau la ora 4.00, trebuiau sa bea ceva de dimineata ca sa nu le inghete miinile. Toata ziua stateau acolo ca sa implineasca planul. Planul era problema cind ei isi bateau joc de oameni! Am vazut asta zilnic. Sigur ca m-am certat cu directorul, cu portatul care era arogant, cu fiecare in locul in care am crezut ca situatia nu este in ordine”. Gabriel Liiceanu: “Dar asta ni s-a intimplat mai multora, doamna”. Herta Muller: “Trebuia sa va enervati”. Gabriel Liiceanu: “Ne-am enervat”. Herta Muller: “V-ati enervat si asta a fost totul”. Gabriel Liiceanu: “Eram nervos si trist la rindul meu. Trebuie sa va imaginati ca fiecare a trait aventura lui intr-o situatie de acest gen reusind sa treaca pe malul celalalt nu intotdeauna inclinat”.
Mitläufer
Gabriel Liiceanu a insistat asupra importantei a ceea ce a fost numit dupa caderea comunismului “rezistenta prin cultura”. Referindu-se la un interviu recent acordat de scriitoare cotidianului “Romania libera”, in care aceasta foloseste cuvintul “Mitläufer” pentru a-l desemna pe “cel care merge cu ei: tace, incearca sa nu iasa in evidenta, nu deranjeaza pe nimeni, se face gri” (citat din “Romania libera”), Liiceanu a intrebat: “Credeti ca aceia care si-au respectat raportul cu limba, care nu au imprumutat niciodata limbajul oficial, sint cei care au trecut neobservati? Nu credeti ca fiecare carte curata, buna, minunata care s-a nascut in timpul acela era un mod de a spune nu lumii in care traiam?”. “Nu”, a replicat Herta Muller. “Era un mod de a se eschiva. Eu nu invinovatesc pe nimeni. Doar pe astia care au facut literatura asta de comanda si urlau cuvintele ideologice in jurul lor. Ceea ce vreti dumneavoastra sa laud, mie mi se pare prea putin.” Gabriel Liiceanu: “Nu am vrut sa laudati, am vrut sa nuantati”. Herta Muller: “Asta era o modalitate de a ramine onest personal, dar nu era ceva impotriva dictaturii, ci pentru tine insuti, ca nu te-ai murdarit. Daca ar fi fost mai multi care ar fi deranjat aceasta dictatura, ar fi impiedicat-o sa se faca tot mai sinistra. Nimeni din toata Europa de Est nu a umblat cu masina de scris la Politie cum a trebuit noi in fiecare an sa mergem si sa cerem permis”. Gabriel Liiceanu: “Ati mers?”. Herta Muller: “Sigur ca da”. Gabriel Liiceanu: “Ei, eu nu am mers”. Herta Muller: “O, sinteti disident”. Herta Muller: “De ce ati mers, doamna?”. Herta Muller: “Ca sa folosesc masina de scris. Ca sa nu-mi spuna a doua zi ca ma aresteaza ca am folosit masina de scris”. Gabriel Liiceanu: “Trebuia sa fiti disidenta, sa va asumati riscul”. Herta Muller: “Vedeti, nu am fost. Poate nici nu am fost disidenta si altii au fost, cei care si-au scris cartile cu limbajul curat”.
Cartile Hertei Muller
Herta Muller, nascuta in Romania, in satul Nitchidorf din Banat, a parasit Romania in 1987, stabilindu-se la Berlin. Cartile sale, publicate in spatiul german si traduse in intreaga lume, i-au adus, inainte de Nobelul din 2009, unele dintre cele mai importante premii pentru literatura, aproape treizeci de premii si distinctii, printre care International IMPAC Dublin Award. Scriu aceste rinduri nu doar pentru eventualii cititori, ci si pentru mine. Imi dau seama ca, paradoxal, desi pentru alti laureati Nobel pot enumera mai multe titluri in afara celor traduse in romana, din scrierile Hertei Muller nu le stiu decit pe cele care au aparut deja in traducere. Din curiozitate, deschid lista cartilor nominalizate in 1998 pentru International IMPAC Dublin Award. Si ii gasesc acolo, printre altii, pe Margaret Atwood, Carlos Fuentes, Joyce Carol Oates, Annie Proulx, Graham Swift, Colm Toibin, John Updike, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, cu totii mult mai cunoscuti in Romania decit scriitoarea nascuta aici in 1953. Romanul cu care Herta Muller a convins juriul IMPAC Dublin este Hertztier/Animalul inimii (traducerea in engleza fiind The Land of Green Plums), tradus in limba romana de Nora Iuga si aparut atunci, in anii ‘90, intr-o prima editie la Univers, dar care a facut cariera aici abia in 2009-2010, dupa ce scriitoarea a cistigat Premiul Nobel. Aceasta introducere nu-si doreste sa sugereze nu stiu ce. Poate doar ca ar fi momentul ca romanii sa aiba acces si la titlurile mai vechi ale sale.