Ca sa revin la Fuentes si la caleidoscopul sau tezist, acesta si-a planuit cu atentie ziguratul, l-a cladit, la montat, l-a finisat, l-a dezasamblat ca sa vada in cit timp reuseste, ca la puscasii marini, apoi i-a dat drumul pe piata. Cele 16 povestiri care au in centrul lor Familia sint urmate de tot atitea coruri “antice” mulate fie pe stil hip-hop, fie transformate in racnete existentialiste, totul culminind cu finalul Codulcodaconrad: “violenta, violenta”.
Acuma, sa nu se inteleaga gresit: Fuentes e un mare scriitor, ba chiar si un mare povestitor. Ce vreau sa spun e ca a pus cam putina carne pe scheletul povestirilor, asa ca tijele metalice sint prea vizibile pentru gustul meu. Familia isi distruge membrii individuali si este maltratata ca entitate de acestia. Mecanica familiei este, in fond, una violenta. Copiii sint mutilati de trecutul parintilor si, in general, le repeta greselile.
Fuentes nu reuseste sa-i dea replica lui Tolstoi
Jesus Anibal, in incercarea de a oferi tinerei sotii un pretext pentru a nu-l mai refuza in pat, invita rudele, Familia, printre care si pe uscativa, neatractiva, scheletica verisoara a nevestei, care se dovedeste a fi un adevarat focar de concupiscenta. Obosita si dezgustata de viata de stewardesa, ca si de corpul sau atractiv, Alma Pagan se izoleaza in casa parintilor, unde-si creeaza un cyberparadis, incercind sa inlocuiasca penibilul propriei vieti cu acela al reality-show-urilor. Cei patru fii ai lui Isaac, fiul lui Abraham, sortiti a deveni preoti, se vor razvrati impotriva tatalui, alegind cu totul alte meserii. Un cuplu de homosexuali se incheaga frecventind filme unde termenul Gay are cu totul alt inteles decit cel contemporan, cum ar fi The gay divorcee, cu Fred si Ginger. Povestire/eseu care mi-a placut cel mai mult. Poate si pentru ca e prea fina pentru a exhiba schema: “Pentru Guy si Jose Luis, relatia cu prietenii implica in secret o obligatie, aceea de a evita promiscuitatea. Ceea ce insemna implicit ca o prietenie, oricit de strinsa ar fi fost, n-ar fi trecut niciodata bariera amorului fizic. De-a lungul tineretii si al incipientei lor maturitati, Guy si Jose Luis isi propusesera sa participe la orice, dar cu masura, fara grosolanie, fara jigniri. Comentau intre ei ca un cuplu are nevoie de ceilalti, dar trebuie sa-si rezerve dialogul pentru ei, fara sa-si dezvaluie intimitatile celorlalti, grupului. Si mai ales, trebuie sa respectam relatia cu prietenul care nu ne este iubit si ne da siguranta pe care pasiunea ar putea sa ne-o rapeasca”.
Ce e interesant (si nu stiu, asa cum am spus, daca e si neintentionat, ci urmeaza mai curind un pattern) e ca din aceste disfunctionalitati diverse, din nefericirile familiilor descrise de Fuentes, reies mai mult asemanari decit acea diversitate tolstoiana. Asemanari asupra carora Fuentes ne si atrage atentia, lucru care ma face sa nu apreciez nivelul de subtilitate atins de venerabilul scriitor in aceasta carte. Adica as avea nevoie de o proza unde personajele purtatoare de concluzii auctoriale sa nu-mi traga concluziile, fiind eu increzator in competenta mea de cititor. Nu vreau sa ma refer nici la titlu, pentru ca, in final, Fuentes nu reuseste sa-i dea replica lui Tolstoi. Din motive aratate inca din sapou. Pe linga povestirea cuplului de homosexuali “decenti”, scirbiti de orice fel de melodrama sau de glamour fake al altor gay imbatriniti si etern indragostiti de prospaturi, Fuentes simte nevoia de a construi un eseu explicativ care, sincer, ma irita. Tine sa explice unele lucruri pe care, Dumnezeule, orice cititor de inteligenta peste medie si cu o sensibilitate normala le-ar fi inteles. Exemplu: “Intotdeauna ai simtit nevoia sa placi. Ti-am spus ca nu esti cochet, ca simti doar nevoia sa-ti etalezi farmecele. Si pentru ca inteleg asta, nu ma deranjeaza prea mult ca, cel putin o data, ai facut un pas in plus. Intotdeauna am evitat asta. Niciodata n-am exclus-o. Ne inselam pina la urma? Ne lasam otraviti de ceea ce am evitat intotdeauna: gelozie, deziluzie, acuzari? Ma uit la poza noastra de la treizeci de ani si ma pun in cealalta situatie. Iti amintesti de Agustin Villarino? Isi pierduse tineretea si cauta tineri care sa i-o redea. S-a dat la noi. Am ris de el. Nu moarte la Venetia, ai spus atunci, ci moarte la Xochmilco. O sa spui ca sint crud. N-am intentia sa te ranesc. Vreau doar sa intelegi ca te inteleg. Am reusit sa imbatrinim impreuna. Rugamintea mea e foarte simpla. Nu strica totul”.
Iar dupa un semi-pas gresit facut de “cochetul” Guy, Fuentes scrie si doua definitii-portret al celor doi iubiti, in chip de concluzie inutila, nenecesara si totally unsexy…
Povestirile redactorului, mai bune decit ale autorului redactat
Sa mai insist si asupra finalului conradian, care vine sa ne explice foarte pe scurt cum sta treaba? Sau asupra faptului ca ultimul “violenta” nu e urmat de punct, ca sa stim ca e o neverending story…? Sau sa ma refer la cele trei fiice lasate fara mostenire de tata, insa traind in asteptarea mostenirii? Unde, iarasi, Fuentes ne da un rezumat final si o nota explicativa, insinuindu-se omniscient in mintea personajelor: “Asta voia tata? Sa aiba niste fiice libere dar sarace (Genara), libere dar modeste (Julia), prospere dar in fond supuse (Augusta)? Si ce urmareau cele trei surori? Sa-i demonstreze tatalui lor ca pot trai fara mostenire, dar traiau in urma mostenirii? Pentru ca, altfel, de ce veneau la intilnirea anuala din parcul scufundat? Nici una dintre ele nu se gindise sa se razvrateasca impotriva poruncii blestematului pater familias? Sa nu participe la ceremonie? Sa-l dea dracului?”.
Observ ca redactorul cartii e Razvan Petrescu si nu pot sa nu ma gindesc ca povestirile redactorului sint mult mai bune decit cele ale autorului redactat.
Galerie foto
