Ma intorceam din New Orleans. Nu spun din Statele Unite, caci ar fi cumva arogant sa cred ca, dupa o simpla vizita de citeva zile in New Orleans, am ajuns sa cunosc spiritul Americii. Zimbetul meu usor resemnat, dar provocat de un amuzament sincer, venea insa tocmai in urma experientei americane. Caci, dincolo de frumusetile New Orleans-ului, dincolo de reusita evenimentelor culturale pentru care am fost acolo (evenimente despre care am scris deja pentru alte publicatii, asa ca o sa ma abtin sa le descriu si in textul de fata), am avut ocazia sa ma confrunt, in citeva rinduri, si cu specificul functionarului din zona de peste Ocean pe care am vizitat-o. Al functionarului public, al vinzatorului din supermarket sau al ospatarului din restaurant.
Mai intii, pentru ca v-am povestit mica intimplare de pe Otopeni, citeva cuvinte despre vinzatorii pe care i-am intilnit pe celalalt continent. Mi-e greu sa cred ca numai o coincidenta lipsita total de firesc m-a facut sa-i intilnesc pe singurii vinzatori americani care, cind ar fi trebuit sa ma serveasca pe mine, vorbeau la telefon. Practic, pe oriunde am fost, de la supermarket la fast-food-ul chinezesc sau la magazinele de suveniruri, am intilnit cel putin o data un vinzator sau o vinzatoare care m-a servit vorbind la telefon. Incit am ajuns sa cred ca tine de specificul locului. Si sa-mi amintesc de Romania profunda, pentru ca in Europa de Vest profunda n-am intilnit nicaieri asa ceva.
O lipsa iritanta de comunicare din partea oricarui om ce purta un costum oficial. Asa mi-a parut America in aceasta perioada. La cea mai mica insistenta din partea mea, in urma unei nelamuriri, am primit constant, robotic, acelasi raspuns: “Have a nice day, Sir”. “Sa aveti o zi buna, domnule”. Cu variatii mici. Precum cea dintr-un aeroport, cind pe biletele noastre catre orasul Memphis era trecut numarul unei porti de imbarcare, iar odata ajunsi acolo am vazut, afisata electronic, directia Kansas. Desi am intrebat mai multi angajati ai aeroportului, care cunosteau foarte bine explicatia (logica, de altfel: destinatia finala era, intr-adevar Kansas, cu o escala in Memphis), nimeni nu ne-a lamurit. Am primit, invariabil, acelasi raspuns: “Have a nice flight, Sir”. “Sa aveti un zbor placut, domnule”. Am aflat in cele din urma cum sta treaba de la alti calatori, mai amabili.
Din ce-am putut eu simti, intr-un timp atit de scurt, America mi s-a parut o societate rupta in doua. De-o parte, clasa ingusta si orwelliana a functionarilor, de partea cealalta, masa, din fericire mare, a oamenilor de pe strada, a “civililor”. “Civili”, scuzati cuvintul scortos, care m-au facut insa sa ma intorc, in ciuda micilor neplaceri mai sus semnalate, cu un soi de fascinatie fata de America. Pentru ca n-am intilnit nicaieri oameni mai placuti, mai comunicativi, mai plini de viata si, mai ales, mai mindri de tara lor. Iar cind spun “mindrie” nu ma refer la un nationalism pagubos, enervant, ci la un anume tip de patriotism “cool”, cu zimbetul pe buze, sincer si molipsitor.
Am inceput prin a va semnala asemanarile dintre partea functionareasca a Americii si cea a Romaniei tocmai in ideea de a sublinia si contrastul imens dintre cele doua tari in ceea ce priveste partea cealalta, care conteaza mult mai mult, a oamenilor de pe strada. In S.U.A. am simtit, mai puternic decit oriunde altundeva, bucuria de a trai. Si nu, nu va ginditi la bogatia lor versus saracia noastra. Nu tine de asta. Unii dintre cei cu care am discutat erau “homlesi”, adica cersetori, cum ii consideram noi. Si inclusiv de la citiva dintre acestia am primit adevarate lectii despre patriotism, despre frumusetea vietii s.a.m.d.
De o vreme, va fac o marturisire de final, nu eram tocmai un fan al Americii. Dupa aceasta scurta vizita in New Orleans, sentimentele mele s-au schimbat. Mi-a fost de-ajuns sa discut cu citiva oameni de-acolo. Mi-a fost de-ajuns sa vad comportamentul altor, nenumarati, oameni de-acolo. Si pot spune acum ca m-am indragostit de New Orleans. Dar mai cu seama pot spune altceva: ca acolo, indragostit fiind de acel oras si molipsit de felul de a fi al oamenilor de pe strada, m-am antrenat sa iubesc Romania. Cu toate ale ei. Caci nu absenta autostrazilor, nu lipsa de onoare a politicienilor, nu incompetenta functionarilor reprezinta definitiile Romaniei. Ci felul nostru, al celorlalti, de a fi. Si cred ca singurul lucru de care mai avem nevoie este sa invatam sa nu ne mai urim noi pe noi insine pentru ca traim in Romania.