Ramas in acelasi spirit, cineastul francez a realizat in Studiourile MediaPro si cu MediaPro Pictures in calitate de coproducator acest film la care viseaza de foarte mult timp. Proiectul este ambitios si riscant si nu i-a iesit regizorului al carui precedent Un roman de duzina/Roman de gare era simpatic si volatil. Poate ca tema a fost de asta data mult prea patetica. Sau poate ca orice proiect la care te gindesti prea mult timp pina la urma isi pierde suflul.
Oricum, nu poti lua Iubiri din trecut nici in serios, nici in gluma. Dupa o introducere ce anunta un film interesant, deoarece intr-un decupaj foarte strins introducea personajele folosindu-se de imagini de arhiva si de imagini aratind ca de arhiva, intentionind in acelasi timp sa retraseze in paralel istoria filmului si istoria secolului trecut, Lelouch ne pierde din momentul in care ajunge la subiectul in sine. Adica la povestea Ilvei, o tinara italianca dupa mama, frantuzoaica dupa tatal proiectionist la un cinema, si care in timpul celui de-al doilea razboi mondial se indragosteste de ofiterul neamt care-i cruta tatal, dar pe urma (dupa ce tatal e ucis de colegii din Rezistenta) si de doi soldati americani cu care se joaca de-a Jules et Jim (din amor pentru ea, unul il va impusca pe celalalt). De fapt, iubitii Ilvei sint cinci cu totii…
Un film desuet, sarac si artificial
Cu actori lipsiti de vino-incoace, cu situatii care deja au facut istorie in cinema pina la a fi luate peste picior de un Tarantino in Inglourious Basterds si cu idilicele viziuni autoreferentiale ca in Cinema Paradiso care nu mai sint demult in trend, cineastul francez nu reuseste decit un film desuet, sarac si artificial, chiar daca animat de bune intentii. Desi sarac in idei si in sentimente, filmul e miscat pentru ca pastreaza acelasi decupaj care nu te lasa sa picotesti, alternind planurile temporale si inserind secvente din filme precedente realizate de Claude Lelouch sau din Hotel du Nord si Le Jour se leve de Marcel Carne, ori din americanul Pe aripile vintului. Intelegem, fireste, care e miza, dar, tinind cont si de ideea care se desprinde din subiect – eroina e o femeie moderna care supravietuieste istoriei pentru ca se lasa condusa numai de iubire (idee care suna nu atit provocator, cit plat) – si din subintrigi, ecuatia finala e pe cit de pestrita pe atit de vetusta. Daca faci inca un film care vorbeste, chiar si tangential, despre lagare si Holocaust, e de presupus ca o faci animat de o viziune inedita sau macar convingatoare. Nu e vorba de insensibilitate in fata unui adevar dureros, ci de faptul ca acest adevar a fost spus deja de atitea ori incit lipsa unei reale viziuni estetice nu face decit sa dauneze mesajului.
Deci lume, lume ce gasim in acest film? Un pianist-avocat evreu care, vezi Doamne, se indragosteste in trenul care il duce in lagar; Andreea Esca in chip de reporterita americana; Anouk Aimee intr-un rol mic, de dna Blum dusa in lagar; o membra a Rezistentei care cinta ca Edith Piaf; un ofiter neamt de care eroina se indragosteste pentru ca, dupa ce ii salveaza tatal, ii cinta Marseilleza la instrumentul lui de suflat, dupa care fac amor nebun; acelasi pianist-avocat care o salveaza pe eroina de acuzatia de omor prin imprudenta asupra sotului (camera filmind scenele de la proces intr-un unghi oblic, pentru ca si justitia e strimba, hein?); Vivien Leigh, Clark Gable, Arletty, Jean Gabin, Michelle Morgan, Louis Jouvet; celebrele Stormy Weather si Que reste-t-il de nos amours, cintate si ele din toate unghiurile. Din toate aceste iubiri, ca sa zic asa, ramine una singura: Claude Lelouch iubeste cinema-ul din toate unghiurile si pe toate vocile, poate atit de mult incit nu reuseste intotdeauna sa se exprime cum trebuie.